Biserica Sfântul Prooroc Daniel, Iaşi

Sf. Prooroc Daniel

Crăciunul

Crăciunul este credinţa în timpul trecut şi speranţa pentru viitor, este dorinţa fierbinte ca fiecare clipă să reverse eterne binecuvântări. Crăciunul este magia viselor de iarnă, a colindelor de îngeri cântate sub cer cu glasuri de zăpadă şi vânt pe care le aude copilul ascuns din inima noastră... să ne gândim la momentul când îngerii coboară pe pământ şi pământul devine cer, şi să lăsăm sufletul scăldat de aceste picături de absolut şi el se va umple de bucurie. Acesta este Crăciunul.

Icoana Naşterii Domnului

Imnul Creaţiei (II)

Un abur de lumină azurie
Înmiresmat cu-arome de ştiinţe dătătoare,
Învăluia grădina, bărbat, şarpe, femeie
Şi lumea plină de necuvântătoare.

Şi s-au trezit în faţa pomului oprit
Mult prea departe de sfânta poruncă
Ruşinaţi de faptă, de har păgubiţi
Înfriguraţi, în gânduri se încurcă...

Şi rătăcind, fugari de Dumnezeu,
În vină neînţeleasă s-au zbătut
Pământu fremăta de păcat greu
Şi, nimeni din păcat, să-i scape n-a putut.

Cu sufletul tânjind după Lumină,
Pierzând Edenul şi atrăgând blestem
Cu trupul zăvorât în piele finp,
Au aşteptat părinţii neîncetat un semn.

Nici focul din cetate,
Nici turnul cel semeţ,
Nici arca făgăduinţei
Nu dobândiră preţ de răscumpărare.
Şi Domnul a trimis curcubeul răsfrânt din soare.

Şi zeci de seminţii de neam ales
Au aşteptat să treacă înserarea,
Şi toate stelele din univers
N-au luminat ca steaua călătoare.

*

Un înger coborî în Nazaret
La o fecioară aflată-n rugăciune
Trimis de Domnul cel Preasfânt
Maria o strigă tainic pe al său nume.

„Binecuvântată eşti tu între femei!”
Iar ea văzând pe înger s-a tulburat în sine,
Şi cugetă, cu sfânt temei:
„Ce-nseamnă oare astfel de-nchinăciune?”

Iar îngerul îi zise: „Nu te teme!”
„Să nu mă tem? E, oare, nălucire?
Îl văd şi îmi vorbeşte şi eu îl înţeleg.”
„Marie, ai aflat har de la Dumnezeu!
Şi vei lua în pântece
Şi vei naşte fiu.”
„Oare Maica Domnului am să fiu?”
„Şi vei chema numele Lui Iisus!”
„De ce ai coborât, Doamne, de sus?”
„Acesta va fi mare,
Şi Fiul Celui Preaînalt se va chema!”
„Doamne, mintea mea nu pricepe, cum se va întâmpla
De vreme ce eu nu ştiu de bărbat!”
„Duhul Sfânt se va pogorî
Şi puterea celui Preaînalt te va acoperi
Şi Sfântul care se va naşte din tine
Fiul lui Dumnezeu va fi.”
„Fie mie după Cuvântul Tău!”
Şi raze din Lumina neapropiată
Umbriră trupul, arzând păcatul greu
Şi lumea prin Cuvânt fu împăcată.

Şi a npscut pe Fiul Său, Iisus
Cel Unul Născul, şi-apoi L-au pus
Înfăşat, în iesle luminoasă
Căci loc de găzduire nu aflase.

Păstorii, vestea de la îngeri au primit
Şi s-a făcut strigare-n jos şi-n sus
Steaua pe magi i-a călăuzit
Căci, minunat s-a născut Domnul Iisus.
Şi slava Domnului a strălucit
Pe tot pământul revărsând iubire
În Betleem cetatea lui David
Păstorii dând lumii de ştire.

Cuvântul păstorilor azi a rămas
Colind preasfânt împodobit de dar
Călătoria magilor fără popas
Spre mântuire, drum călăuzit de har.

Prof. Elena Chirvasă

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”

o perspectivă medicalo-creştină

Poruncă de căpătâi ne-a dat Domnul să ne cinstim părinţii. În Vechiul Testament, Isus Sirah sfătuieşte: „Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui, pentru că milostenia arătată tatălui tău nu va fi uitată şi în pofida păcatelor tale se va zidi casa ta.”(Is. Sirah 3,12-14). Dacă nu ne respectăm părinţii, ne avertizează părintele Ilarion Argatu, Dumnezeu ne pregăteşte chiar în copiii noştri răzbunarea pentru păcatul nostru împotriva părinţilor. Niciodată fiul nu are voie să-ţi lovească părintele, indiferent de situaţie. Mâna, palma sau piciorul celui ce-şi loveşte părintele nu-i va putrezi niciodată, ci va rămâne astfel până la judecată, ca mărturie a încălcării poruncii a 5-a din Decalog. Iată ce mare preţ pune Domnul pe ascultarea de părinţi, pe care Însuşi a împlinit-o cu supunere.

Însă această poruncă mai are un aspect care nu trebuie neglijat: responsabilitatea părinţilor faţă de copiii lor. Probabil aţi auzit vorba care spune că „Părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Părintele Arsenie Boca ne înfăţişează factorii care influeţează devenirea unui individ: ereditatea şi mediul. Cea dintâi ne arată că un copil este „sinteza” celor doi părinţi. Fiecare jumătate din materialul său genetic provine de la câte un părinte; astfel ni se oferă două şanse (în loc de una) pentru a fi sănătoşi. Dacă o genă e defectuoasă corespondenta ei (de la celălalt părinte) preia toată sarcina, iar copilul se naşte bolnav. Având în vedere întipărirea păcatelor în codul genetic(dovedită prin cercetări), e lesne de înţeles că acestea au urmări inevitabile asupra urmaşilor. Iată de ce nu suntem îndreptăţiţi spunând: „De ce să sufere copilul şi nu eu?”. Dacă nu ne ferim de păcate (mai ales cele mari), avem mari şanse la a ne condamna singuri copiii prin faptele noastre şi implicit pe noi înşine.

Mediul e cel cre influenţează dezvoltarea copilului chiar din clipa zămislirii, urmănd sarcina, naşterea, apoi educaţia.

Zămislirea. Starea părinţilor din momentul concepţiei se imprimă în copil: starea biopsihică (stres, oboseală, emoţii puternice), cea fizică (de ex. numărul total de neuroni), cea duhovnicească (dacă un copil e conceput în post, sâmbăta, duminica sau în perioada lunară a femeii, el va fi obraznic, neascultător, pentru că nici părinţii lui nu au ascultat de Dumnezeu). Dacă e conceput la beţie, se va naşte foarte probabil cu epilepsie (boală de nervi fără leac).

Sarcina. Pe toată durata ei, toate stările şi trăirile mamei se vor imprima în copil. Starea psihică (emoţii, tensiune, frică, sperieturi), fizică (orice problemă de sănătate), păcatele făcute de mamă – toate afectează copilul, care se va naşte cu o înclinare spre acestea, fumatul, consumul de alcool, cafea, droguri – toate fac rău copilului care, va fi şi predispus la aceste vicii. Orice imagine, orice film vede mama, orice muzică ascultă, dacă aude cuvinte urâte, insulte – toate vor afecta pruncul din pântece. Un lucru foarte important, căruia nu i se acordă atenţia cuvenită este abstinenţa totală a soţilor în perioada sarcinii şi chiar a alăptării. Împreunările soţilor în perioada sarcinii crează acestuia un mediu de creştere îmbibat cu hormoni sexuali, care vor face un copil înclinat spre precocitate sexuală, onanie, curvie. Întreaga stare duhovnicească a mamei influenţează copilul; acum e timpul să şi-l educe aşa cum vrea ea; acum copilul o ascultă necondiţionat; cum îl creşte, aşa îl are. De aceea este atât de important ca mama să ducă o viaţă liniştită, să fie spovedită şi împărtăşită.

Educaţia. După naştere, urmează educaţia şi exemplul personal al părinţilor. Aceştia au datoria să-şi supravegheze şi să-şi prevină copiii la timp asupra noutăţilor gingaşe despre rolul firii în viaţa omului. Ar putea să le facă şi puţină educaţie sexuală la vârsta cuvenită, explicându-le că apropierea fizică e ceva firesc, având rostul ei în căsătorie, dar în afara ei este păcat.

Ana-Maria Ioniţă, studentă Medicină

Ce-i dragostea?

Trăim un paradox. Locuim în blocuri înalte, cu multe etaje, în oraşe cu mii de locuitori. Mergem la şcoală şi facultate unde avem zeci de colegi şi profesori. Ne întoarcem apoi acasă, unde, în cartier, avem măcar câţiva prieteni.

Dar, nu de puţine ori ne apasă singurătatea. Sfânta Parascheva a fost o tânără necunoscută la vremea ei. Ea nu avea pe nimeni, dar nu era singură. Sfânta Parascheva Îl avea pe Dumnezeu.
Astăzi ea este pentru mulţi dintre creştini sprijin şi ajutor, prieten de taină.
“Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Fac. 2, 18)

Câţi tineri, fete şi băieţi, apăsaţi de singurătate, cu multă durere vin la sfintele ei moaşte să îi ceară mijlocirea numai Dumnezeu ştie. Dar nu sunt puţini.

Lumea în care ne aflăm a devenit ostilă iubirii. Şcoala ne îndeamnă la competiţie, vrea să învăţăm cât mai multe, ne înstrăinează unii de alţii. Ea nu mai are răbdare să creştem!

Lumea nu ne vorbeşte despre frumuseţea prieteniei dintre “el şi ea”. Ca şi cum frumosul nu ar exista, ne îndeamnă să alegem plăcerea.

“Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine (…)” (Tobit 8, 7)

Aşa s-au rugat Tobit şi soţia sa în noaptea nunţii lor. Tinerilor nu li se mai spune astăzi că plăcerea costă. Ea poate lăsa o rană adâncă, poate sfârşi chiar prietenia lor. La început dragostea e simplă, fără pată. Ei trăiesc ceva minunat şi se preţuiesc sincer pentru ceea ce sunt cu adevărat.
“Ce-i dragostea? Un munte de trăire
Zidit pe al smereniei ocean,
A harurilor floare şi rodire,
Şi moarte pentru şarpele viclean.”

Acesta din urmă, cel viclean, aduce gustul plăcerii. O plăcere în afara binecuvântării Părintelui Ceresc. Cel rău nu vrea ca cei doi să se iubească cu adevărat. El le sădeşte în inimi iubirea plăcerii sub chipul iubirii sincere.

Cu durere în suflet el şi ea se descoperă din nou singuri. În mijlocul neînţelegerilor se iveşte lipsa iertării care aruncă ultimele pietre în dragoste. Plângând se întreabă unde au greşit, căci ei au iubit mult şi s-au dăruit.

Dumnezeu ne poate învăţa să iubim. El ştie. Duhul Lui se odihneşte în acele puţine prietenii adevărate, în care cei doi se sprijină, îşi sunt unul altuia frate şi prieten.
“Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,
Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mlădiţa dragostei să crească,
Plină de miresme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarnă
Rod de viaţă caldă iarăşi să legăm
Pentru ca lumina peste noi să cearnă.
Domnului să ne rugăm.”

Dragostea lor se hrăneşte din cugetarea la lucrurile esenţiale: viaţa, timpul, moartea, veşnicia, Dumnezeu. Prietenii adevăraţi se îndeamnă prin cuvânt şi faptă la ce este bun şi sfânt. Fiecare îl poartă cu dor şi iubire pe celălalt în rugăciunea sa. Ei nu mai sunt singuri, mai mult, simt că niciodată nu au fost singuri. Dumnezeu era lângă ei atunci, iar acum le-a făcut acest mare dar. Împreună se apropie de Mântuitorul Iisus Hristos şi se umplu de roada Duhului Sfânt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia.” (Gal. 5, 22-23).

Când îşi mărturisesc iubirea, ei îşi spun, de fapt, că nu vor muri niciodată.
“Că iubirea ca moartea e de tare (…). Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer. Mare nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească (…)”. (Cântarea cântărilor 8, 6-7)

La nunta lor îi vor chema pe Hristos şi pe Maica Sa cea sfântă şi Ei vor veni. Mântuitorul îi va uni în iubirea Sa şi în vecia Lui îi va cununa, şi-ntr-un pas vor trece pragul larg al vieţii.
“Dar vorbele, oricât ar fi de-alese,
Şi oricât ar fi de dulce versul meu,
Nu-i pe potriva Tainei ne-nţelese,
Căci dragostea e însuşi Dumnezeu!”

[1] Zorica Laţcu – Teodosia, Ce-i dragostea?, vol. Poezii,ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 28.
[2] idem, Ectenie, vol. Poezii..., p. 104

[3] idem, Ce-i dragostea?, vol. Poezii..., p. 28.

Florea Bogdan, student Teologie Pastorală

Ştiaţi că:

1. Postul Naşterii Domnului este un „post al bucuriei” pentru întruparea lui Mesia şi de aceea Sf. Biserică face în multe zile dezlegare la peşte?

2. Nu trebuie confundată Sf. Tradiţie a Bisericii cu tot felul de tradiţii locale, care uneori sunt chiar necreştine? Sf. Tradiţie este o formă a Revelaţiei dumnezeieşti şi cuprinde adevăruri de credinţă, predate de Mântuitorul şi propovăduite de sfinţii apostoli.

3. Botezul pe care îl oficia Sf. Ioan la Iordan nu este acelaşi cu botezul creştin? Acela era un botez al pocăinţei, simbolic şi pregătitor pentru arătarea lui Hristos. Botezul creştin este cel instituit de Mântuitorul Hristos, este botezul haric, care şterge păcatul strămoşesc. De altfel, însuşi Sf. Ioan zicea: „Eu unul nu botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după Mine, vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”(Matei III, 11).

4. Aghiazma Mare (care se sfinţeşte în ajun şi în ziua de Bobotează) se ia înainte de anaforă, în perioada 6-14 ianuarie (de la praznic până la odovanie) iar apoi se poate lua numai cu binecuvântarea duhovnicului?

5. Sf. Ap. Pavel nu a făcut parte din numărul celor 12 ucenici direcţi ai Mântuitorului, ci a fost chemat la misiunea de a deveni „apostol al neamurilor”, în chip special, pe când mergea să persecute pe creştinii din Damasc?

Întrebări…

Ce este frica?
Ce este moartea?
Ce este iubirea?
O mulţime de întrebări (?)
Dar răspunsuri cine-mi dă?
Doar Tu, Doamne, mă ajuţi şi mă mângâi
Mă sfătui şi mă asculţi.
Tu eşti lumina mea ce nu aş vrea să se stingă cumva
Eşti înţelegător şi iubitor
Purtător de griji pe care mereu le ascunzi
Oare cum poate cineva ca Tine să aibă atâta bunătate şi iubire?!...
Să suferi şi să plângi, niciodată să nu Te înfurii?
Iar eu cum te răsplătesc…
Mereu te supăr şi Te necăjesc.
Iar prin lacrimi apoi mă căiesc
Dar Tu ca un tată bun ce eşti, mereu mă ierţi şi mă sfătuieşti şi un înger trimiţi ca să mă ocroteşti.
Aş vrea să-ţi cer iertare pentru păcatele mele grele
Dar inima simt că moare, simt că nu reuşesc să-ţi cer iertare
Ajută-mă Tu, Doamne,
Ştiu că pot primi iertare, iubire, îndurare
De aceea Îţi mulţumesc şi printre lacrimi mărturisesc
Iartă-mă, pentru că mereu Te necăjesc şi răstignesc.

Talaş Ionela – elevă

Sărbători fericite!

Timpul sărbătorilor de iarnă e mult dorit de toţi: copii, tineri, părinţi, bunici. Visăm să ajungă mai repede pentru a ne bucura, pentru a ne linişti, pentru că simţim că poate în acele zile ni se va întâmpla ceva frumos, vom petrece frumos. De aceea din timp facem pregătirile necesare: curăţănie, cumpărături, ne gândim unde să mergem, cu cine să mergem…
Dorim, însă, ca anul acesta să facem ceva diferit de anul trecut, când masa nu a fost aşa de bogată pe cât ne-am fi dorit-o, când ne-a rămas ceva necumpărat, necurăţat, când nu am fost unde şi cu cine am fi vrut… şi ne gândim să schimbăm ceva.

Oare dacă vom avea mai multe sau mai gustoase feluri de mâncare ne vom bucura mai mult? Şi dacă vom merge la petrecerea altcuiva ne va fi bucuria mai mare? Poate că da. Dar, totuşi, să nu schimbăm doar meniul, doar hainele, doar persoanele cu care petrecem. Să ne schimbăm noi înşine, prin felul de a sărbători ceea ce în esenţă este Naşterea Domnului. Să căutăm izvorul acestei sărbători. Să mergem la Hristos, în Biserica Sa.

Să nu lipsim de la Sf. Liturghie în aceste zile de mare sărbătoare pe care toţi le considerăm aşa importante şi pline de semnificaţie. Oare unde în altă parte, în care alt loc anume vom trăi mai profund plinătatea acestei sărbători decât în biserică?

Privind la finalitatea lucrurilor, vedem bine că mâncarea şi băutura, banii şi distracţiile nu rămân cu noi şi în noi pentru a ne bucura pururi. Ele sunt, de fapt, o pseudo-bucurie, un surogat al acesteia, pentru că sunt „hrană” doar trupului care este degrabă trecător. Acestea alcătuiesc partea care se va lua de la noi.

Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, ne arată adevărata percepţie a sărbătorii. El nu refuză bucuria ospăţului la care este de multe ori prezent. Dar nu se rezumă doar la aceasta, ci adaugă întotdeauna facerea de bine şi cuvântul bun care veseleşte sufletul şi îl zideşte, dând astfel celor din jurul Lui partea cea bună care nu se va lua de la ei.

Şi oare, nu Hristos sălăşluit în sufletul şi trupul nostru – atât de aproape de noi – nu este El şi fericirea (nu doar bucuria) şi viaţa veşnică?

Fie ca anul acesta de Naşterea Domnului să nu ne bucurăm doar de bucatele pământeşti, ci şi de cele cereşti!

Apostoaie Camelia, studentă

Răbdarea

Când ne gândim la răbdare ne vine în minte suferinţa. Uneori, în viaţă trebuie să răbdăm lucruri neplăcute, care ne rănesc fizic sau moral, şi o facem cu greu. Răbdarea este o virtute şi poate că în fiecare zi avem multe prilejuri să o manifestăm. Este nevoie de răbdare între oameni, pentru că ne rănim unii pe alţii. După cum Domnul ne rabdă pe toţi, buni sau răi, şi noi trebuie să avem răbdare. Un părinte filocalic, Marcu Ascetul, spune despre aceasta:

„Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră şi a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului”.

Alţi părinţi ai pustiei, precum Ioan Colov, Zosima sau Ammona, ne arată o viziune duhovnicească profundă asupra nedreptăţilor pe care le suferim de la semenii noştri. Cel de la care ne vine o nedreptate trebuie văzut ca un trimis al lui Hristos, ca un leac sufletesc. Prin el Domnul caută să vindece sufletul nostru de mândrie, răutate, egoism. Astfel, acelaşi părinte filocalic spunea:
“Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăţie celui ce o rabdă.”

Noi trebuie să fim mulţumitori Domnului fie că primim bune sau rele, căci în plan spiritual tot ceea ce El îngăduie să suferim este spre binele nostru. Câte o dată, prin mustrările ce ne vin de la oameni suntem chemaţi la pocăinţă, întorşi din calea cea rea. Alteori suntem încercaţi şi mustrările ne sunt prilej de urcuş duhovnicesc. Pildă ne sunt sfinţii: marele Pahomie, pe când împletea coşuri împreună cu fraţii, a fost mustrat de un copil că nu împleteşte bine; el nu s-a tulburat, ci i-a cerut să-i arate cum să facă bine.

Răbdarea dovedeşte înţelepciune, căci alungă certurile şi răutatea dintre noi. „Prin răbdare se poate îndupleca un om mânios şi o limbă dulce înmoaie oase”(Pilde 25, 15) aflăm din Pildele lui Solomon. A răbda netulburat cele ce vin asupra noastră naşte blândeţea.

Noi trebuie să mai răbdam pe lângă nedreptăţi şi necazuri şi suferinţe. Aceasta se întâmplă de cele mai multe ori datorită păcatelor noastre. Marcu Ascetul spune:
“Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăşi de venirea lucrurilor bune”

Necazurile sunt o cale de ispăşire a păcatelor. Virtutea este proprie naturii umane; păcatul este un dezechilibru. Astfel, de cele mai multe ori păcatul duce şi la boli trupeşti. În acestea noi trebuie să vedem mila lui Dumnezeu, după cum acelaşi părinte ne explică: „În durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de muncile veşnice”. Domnul nostru Iisus Hristos nu stă nepăsător la rătăcirea noastră. El ne caută ca pe oaia cea pierdută şi ne întoarce în staulul oilor Sale, Biserica.

Răbdând necazuri şi boli în viaţa aceasta noi ispăşim păcatele nostre şi ne izbăvim de osânda veşnică. Tot în filocalie citim: “Cel ce voieşte să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu plăcere pe cele de acum. Căci astfel împăcându-se înţelepţeşte cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici pedepse mari” (Marcu Ascetul).

La Taina Sfântului Maslu noi citim din Epistola Sfântului Apostol Iacov: “Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător”. De aici vedem că proorocii, drepţii şi sfinţii au suferit nu din cauza păcatelor. Ei au suferit pentru că L-au mărturisit lumii pe Hristos, făcându-se adevăraţi următori Lui. Marcu Ascetul ne explică: “Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor, pentru că sunt unii bine plăcuţi şi totuşi încercaţi. E drept că s-a scris: «Necuvioşii şi nelegiuiţii vor fi prigoniţi». Dar tot aşa s-a scris: «Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos, prigoniţi vor fi»”.

Avem nevoie să dobândim răbdarea, şi aceasta o facem prin rugăciune şi citirea Sfintei Scripturi. Astfel, învăţăm să nu urmărim plăcerea ca bine şi nici să vedem durerea ca rău. Psalmistul se întreabă: „Şi acum cine este răbdarea mea? Oare, nu Domnul? Şi statul meu de la Tine este” (Ps 38, 11) şi ne învaţă: „Dar lui Dumnezeu supune-te, suflete al meu, că de la El vine răbdarea mea”(Ps 61, 5).

Bogdan Florea, student Teologie Pastorală

“Fericiţi cei milostivi…”

“Iubiţi-vă unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi!” spune Domnul. Pe data de 14 octombrie în fiecare an, Sfânta Cuvioasă Parascheva este cinstită de către toţi credincioşii din ţară, dar mai ales de către ieşeni. Aici, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, vin încă din ajunul sărbătorii sau chiar cu 2-3 zile înainte, zeci de pelerini pentru a se închina la racla cu moaştele Sfintei Cuvioase.
Cei mai mulţi dintre aceştia aleg să rămână lângă Sfintele moaşte, să participe la Slujbele de Priveghere, Acatiste sau Sfânta Liturghie, aleg să se roage în linişte pentru ca <> să le ajute. Aşa se face că, începând cu data de 12 octombrie, încă de dimineaţa când Racla cu Sfintele moaşte este dusă în curtea Mitropoliei, 24 de ore din 24, zi şi noapte, zeci de credincioşi aşteaptă să se închine la aceasta.

Îndurând frigul, ploaia, foamea, oboseala creştinii simt cu atât mai mult că rugăciunea lor se înalţă, că jertfa lor este primită, se întăresc în credinţa că Sfânta le va dărui cele de folos. Iar ceea ce ne întăreşte pe toţi este porunca Domnului: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”. Alături de aceasta membrii Parohiilor din Iaşi, alături de alte organizaţii, au fost îndemnaţi de către IPS Daniel să ofere pelerinilor pachete cu alimente şi ceai cald.

Tocmai de aceea şi noi, membrii Parohiei „Sf. Prooroc Daniel”, coordonaţi de Preot Dr. Ioan Chirvasă, am oferit cu toată dragostea din darurile noastre. În sera de joi orele 23:30, vineri spre sâmbătă precum şi în dimineaţa zilei de luni, în jurul orelor 3:30 câteva zeci de pelerini, oameni simpli, indiferent de vârstă sau clasă socială au fost mulţumiţi să primească un ceai cald.
Deşi am întâmpinat multe obstacole, întrucât cei de la jandarmerie şi poliţia rutieră au solicitat permis special pentru a intra în curtea Mitropoliei; deşi nu am avut un loc amenajat pentru a servi, unii criticându-ne pentru că am ocupat (pentru jumătate de oră) un pupitru la care se vindea suc şi apă minerală, chiar şi impertinenţa unor cerşetori, am încercat să le depăşim pentru a arăta că ne “iubim aproapele”. De altfel, ultima dată, am şi primit o mână de ajutor chiar din partea celor care la început erau circumspecţi în privinţa noastră.

Dacă pe aceştia am reuşit să-i încălzim cu ceea ce le-am oferit, dacă am făcut milostenie prin sacrificiul nostru, am făcut-o cu aceiaşi convingere cu care credem în cuvântul Domnului, care spune: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.”(Matei 5,7)

Fie ca dragostea lui Dumnezeu să ne ajute pe toţi „să ne iubim unii pe alţii” şi sperăm ca anul viitor să putem oferi mai mult, iar Sfânta Cuvioasă Parascheva să ne fie “vrednică mijlocitoare către Domnul”.

De menţionat că anul acesta, alături de moaştele Cuvioasei, au fost aduse la Iaşi moaştele Sf. Nectarie de la Neghina.

Timofte Mihaela – Gabriela, studentă Facultatea de Litere

Terapia bolilor sufleteşti şi trupeşti

Pornesc discuţia de la un fapt pe care l-am trăit personal, pe care Dumnezeu mi l-a pus (a nu ştiu câta oară) în atenţie. Dar eu, în indiferenţa mea, nu am luat seama decât acum. Aveam o boală de piele (micoză). Această boală, după cum ştim, este aproape incurabilă cu tratamentul medical binecunoscut cu antifungice pe cale locală şi generală.

Micozele au apărut ca o consecinţă a utilizării antibioticelor, din ce în ce mai sofisticate, care distrug, pe lângă microbii patogeni (care produc boala) şi pe cei comensali (care ne protejează, inclusiv de ciuperci).

Nereuşind vindecarea mea cu tratamentul medical, mi-am adus aminte că bolile trupului sunt semne exterioare, târzii, ale dezordinii sufleteşti (aşa cum spune şi Sf. Teofan Zăvorâtul). Alergând la Părintele Duhovnic, la scaunul Sfintei Spovedanii şi apoi la Sfânta Împartăşanie, după câteva zile am fost vindecat. Iată că D-zeu m-a ascultat şi a făcut cei 15 paşi la pasul meu spre El.

A fost, de fapt, o nouă chemare a Sa spre noi, arătând că noi ne rugăm la Dumnezeul cel viu, care, prin pronia Sa permanentă, nu ne lasă pe căile greşite alese de noi.

Ce bine ar fi ca să ne aducem aminte de Dumnezeu permanent şi permanent să avem hotărârea de a omorî patimile din noi. Ce departe sunt de sfinţi, care zeci de ani au luptat cu trupul, cu lumea şi cu diavolul, permanent, până când Dumnezeu i-a încununat şi au devenit curaţi, aşa încât un Sf. Marcu aste ascultat de munte când spune: ,,Ridică-te şi te aruncă în mare’’. Aşa trebuie să ajungem şi noi, să mutăm munţii de păcate din noi, copiind viaţa sfinţilor, aceşti oameni care au devenit din robi ai lui Dumnezeu fiii lui Dumnezeu (deşi ei considerau, chiar la sfârşitul vieţii lor, că nu au pus început bun).

Chem acum pe toţi oamenii să intre în Sfânta Biserică al cărei cap este Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că numai aici putem să scăpăm de păcatele noastre de pe pământ şi să ne vindecăm sufleteşte şi deci trupeşte, aşa încât, prin Sfinţiţii Părinţi Duhovniceşti să ascensionăm [urcăm?] pe scara virtuţilor în braţele lui Dumnezeu care ne aşteaptă: „Veniţi blagosloviţii Părintelui Meu de moşteniţi Împărăţia Cerurilor care e gătită vouă de la întemeierea lumii’’.

Aşa încât, fraţilor în credinţă, când aveţi o boală trupească (deci şi psihică) mergeţi numaidecât la Părintele Duhovnic pentru că boala sufletească este agravată. Chiar când veniţi la operaţie nu vă încredeţi în medic sau în tratamentul chirurgical că este infailibil; când vă duceţi la psihiatru sau la cardiolog să nu credeţi că ei vă vor vindeca mintea sau inima bolnavă atât timp cât sufletul vostru este plin de bube vechi şi putreziciune, când avem „bulimie de stres” şi corpul este îngreunat de grăsimi, când bem alcoolul în loc de apă, când ne consumăm nopţile în petreceri, în fumat, în beţii iar a doua zi facem pancreatită (la această boală tratamentul fizic este postul absolut - iată că aici medicina se uneşte cu biserica).

Deci, fraţilor, să ascultăm pe vechii noştri părinţi duhovniceşti care ne recomandă că dacă te îmbolnăveşti să mergi şi să te spovedeşti înainte de a merge la medic pentru că s-ar putea să fie o ultimă şansă de mântuire. Amin.

Conf. Dr. C. Bradea – medic chirurg

De la yoga la Hristos

Nu demult mǎ aflam la un curs la Universitate, asistând la o prelegere pe teme literare. Profesorul, un respectabil domn ca de şaizeci de ani, abǎtându-se de la subiectul pur ştiinţific al cursului, începu sǎ ne ne vorbeascǎ despre filosofia chinezǎ şi hindusǎ, despre reîncarnare, energii, despre „beneficiile” aduse de magie şi vrǎjitorie. Studenţii îl ascultau fascinaţi, deoarece omul cunoştea bine arta de a convinge şi ştia sǎ „ambaleze” toate aceste primejdioase erezii într-o luminǎ cât se poate de atrǎgǎtoare. Scopul dânsului, declarat dintru început, era sǎ ne „deschidǎ mintea şi sǎ ne elibereze de ignoranţǎ, pentru a putea să avem acces la Adevǎr”. Singurul adevǎr pe care îl puteam imagina în acea clipǎ era faptul cǎ el sǎdea în sufletele unor tineri sǎmânţa necredinţei sub una dintre formele ei cele mai grave. În cele din urmǎ cursul s-a încheiat iar studenţii s-au împrǎştiat plini de entuziasm faţǎ de „adevǎrurile” lumii despre care tocmai aflaserǎ…

M-am pornit şi eu spre casǎ cu sufletul apǎsat de gânduri. Încet, încet, am început sǎ reflectez la propriul meu trecut, la propriile greşeli, nu tocmai puţine.

Totul s-a petrecut cu vreo patru ani în urmǎ. Astǎzi, odatǎ cu trecerea timpului, vǎd lucrurile ceva mai clar şi mai obiectiv, dar atunci ştiu sigur cǎ mǎ aflam pe marginea prǎpastiei fǎrǎ ca mǎcar să bǎnuiesc acest fapt. Cuvintele sunt, desigur, mult prea sǎrace pentru a putea descrie lucrarea prin care Dumnezeu m-a salvat.

Încǎ de mic copil, de cum am învǎţat să citesc, am „devorat” biblioteci întregi, cǎci mǎ chinuia mereu o curiozitate fǎrǎ astâmpǎr, eram într-o permanentǎ cǎutare fǎrǎ sǎ ştiu exact ce anume îmi doresc. Pǎrinţii, creştini ortodocşi, nu aveau totuşi deloc de a face cu Biserica, mentalitatea lor fiind rezultatul ateismului impus de regimul comunist. Aşa cǎ nici eu nu aveam nici cea mai vagǎ idee despre credinţǎ. Mǎ interesam mereu ba de un domeniu, ba de altul – istorie, arte, muzicǎ, biologie, literaturǎ, etc.­ – toate pǎreau la un moment dat sǎ ofere o soluţie existenţialǎ definitivǎ. Apoi, bineînţeles, o luam de la capǎt cu şi mai multǎ frenezie şi împrǎştiere în duh. Fireşte, eram orgolioasǎ şi arogantǎ, mǎ purtam rǎu de tot cu toţi cei din jur, aşa cǎ, social vorbind, eram destul de izolatǎ.

Ortodoxia şi învǎţǎtura ei, despre care nu ştiam mare lucru, echivalau în mintea mea încâlcitǎ cu un ansamblu de ritualuri fosilizate şi obscure, bune doar pentru nostalgici, naivi sau neinstruiţi. Biblia o citisem conştiincios de la cap la coadǎ, pentru „cultura generalǎ” şi fǎrǎ sǎ trag vreun folos.
Acesta a fost doar începutul. Terenul era pregǎtit pentru o rǎtǎcire de proporţii care nu a întârziat sǎ aparǎ în anii liceului.

Se ştie cǎ dupǎ 1989, au pǎtruns în România toate tipurile de pseudo-misticǎ, orientalisme şi manifestǎri New Age, într-un amalgam nǎucitor. Bioenergeticieni, maeştrii yoghini, teosofi şi clarvǎzǎtori au propovǎduit cu râvnǎ demonicǎ, mai rǎu ca în perioada arianǎ, reuşind sǎ infecteze sute de mii de suflete cu microbul ereziei.

Pentru mine a fost un moment mult aşteptat, o adevǎratǎ „revelaţie”, cum îmi plǎcea sǎ spun pe atunci. Am început sǎ citesc cu aviditate tot ce îmi cǎdea în mânǎ: tratate de yoga, vechi scrieri hinduse cum ar fi Sutrele sau Vedele, m-am apucat sǎ învǎţ limba sanscritǎ şi sǎ practic Hatha-yoga în speranţa cǎ voi „evolua spiritual” pǎnǎ la celelalte trepte yoga şi în final pânǎ la Nirvana, „iluminarea” promisǎ de toţi maeştrii asiatici.

În paralel mǎ intersam de parapsihologie, astrologie, bioenergie, teosofie şi lista poate continua. Viaţa mea era dirijatǎ de astre, împǎrţitǎ între şedinţe yoga, ore de contemplaţie şi meditaţie, razii prin librǎrii în cǎutarea ultimelor apariţii ale lui Rudolf Steiner, Osho sau Lazarev. M-am dat pe mâna bioenergoterapeuţilor care mi-au „echilibrat corpul energetic” şi mi-au modelat mintea dupǎ voia lor, pentru ca în cele din urmǎ, dupǎ şapte-opt ani, sǎ ajung la un dezechilibru psihic înspǎimântǎtor. Sǎ-i spun depresie e mult prea puţin, luni de zile am agonizat la limita nebuniei, fǎrǎ sǎ pot mânca, vorbi sau dormi aproape deloc. Mintea mea rostea un singur lucru: „Doamne, nu mǎ lǎsa să înnebunesc!”…

Intersant, nu e aşa, cǎ Îl chemam inconştient pe Acela pe care Îl ignorasem o viaţǎ întreagǎ… Doctorii nu îmi gǎseau nimic. Nici la şcoalǎ nu mai mergeam, la examene m-au dus cu forţa şi aşa am intrat la facultate şi mi-am mai revenit. Acolo am cunoscut un grup de colegi foarte credincioşi, cu o viaţǎ duhovniceascǎ exemplarǎ. Au urmat patru ani de ciocniri şi dispute dure între ocultism (reprezentat cu mândrie şi vehemenţǎ de cǎtre mine) şi Ortodoxie (vocea prietenilor mei, calmǎ şi rǎbdǎtoare). Îmi aduc aminte cǎ eram în stare sǎ îmi dau viaţa pentru idea de reîncarnare, înfierând pe prietenii care frecventau Biserica şi se spovedeau: „Mǎ uimiţi, spuneam eu, cum puteţi crede în asemenea lucruri având totuşi o educaţie… Aţi fǎcut degeaba facultatea!”.

Ajunsesem pe la 23 de ani sǎ am mintea robitǎ de „lumi superioare” şi de „tentaţia absolutului”, dar eu nici mǎcar nu conştientizam aceastǎ sclavie. Dumnezeu era o idee abstractǎ, fǎrǎ viaţǎ. Dacǎ s-ar fi întâmplat sǎ mor atunci şansa de a mǎ mântui era, cred, ca şi inexistentǎ.
Ce puteam eu oare pricepe despre DRAGOSTEA şi MILA lui Dumnezeu?
Cu toate cǎ prin faptele mele L-am rǎstignit pe Hristos a doua oarǎ, El mi-a mai dat o şansǎ. De data aceasta într-un mod mult mai direct…

Prietenii m-au ademenit „în scop turistic” la o mǎnǎstire din zona Neamţului, deşi eu mǎ cam împotriveam. Ajunsǎ acolo, primele 24 de ore au fost critice. Ca o operaţie fǎrǎ anestezie. Mǎ simţeam efectiv strivitǎ, o presiune invizibilǎ mă fǎcea sǎ cred cǎ sufletul îmi va plesni şi se va dezintegra în mii de bucǎţele. Dar pentru cǎ nu aveam cu ce sǎ plec am rǎmas peste noapte. Şi am ajuns vrând-nevrând sǎ particip pentru prima datǎ la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe din care nu pricepeam nimic. Ba nici mǎcar nu ştiam ce sǎ fac în Bisericǎ şi mai trebuia sǎ port pe deasupra batic şi fustǎ lungǎ, ceea ce îmi pǎrea habotnicie curatǎ.

Treptat, în decursul câtorva zile, am început sǎ ma liniştesc. Mergeam benevol la Bisericǎ, analizând totul cu timiditate, alteori cu stupoare, ba chiar uneori mǎ simţeam penibil din cauzǎ cǎ nu înţelegeam nimic. Pânǎ când într-o noapte, la Utrenie, ascultând frumoasele cântǎri bizantine, am început sǎ plâng încetişor. Am simţit cum sufletul, îngheţat fiind, se înmuia dogorit de o cǎldurǎ interioarǎ. Fǎrǎ idei clar formulate, fǎrǎ cuvinte-balast: „Doamne, mi-am spus, ce-am fǎcut cu viaţa mea?”… Eram de parcǎ m-aş fi nǎscut a doua oarǎ, neajutoratǎ, speriatǎ, dar totuşi o bucurie profundǎ şi statornicǎ mǎ ajuta sǎ rezist. Ca şi Fericitul Augustin pe malul mǎrii, ca şi atâţia alţii am înţeles cǎ Dumnezeu nu trebuie cǎutat aiurea, cine ştie pe unde… cǎ trebuie sǎ lǎsǎm la o parte orgoliul stupid şi distructiv provenit din intelect, cât şi faţadele sociale şi profesionale, într-un cuvânt masca ce ne urâţeşte sufletele.

Aş minţi sǎ spun cǎ mai apoi a fost uşor. Revenirea, convertirea este o luptǎ crâncenǎ de fiecare clipǎ dacǎ vrei ca ea sǎ devinǎ o realitate. Dar nu mi-aş dori sǎ fie altfel. Mi-a fost greu sǎ renunţ la eşafodajul clǎdit pe erezii, înlocuind ideea de reîncarnare cu mântuirea, ideea de Absolut imparţial şi rece cu prezenţa lui Hristos, Calea, Adevǎrul şi Viaţa. Obişnuinţele de o viaţǎ, modul de a gândi şi a te raporta la lume nu se schimbǎ peste noapte. Dumnezeu este Cel care lucreazǎ şi ne întǎreşte. Noi trebuie sǎ venim cu dorinţa sincerǎ de a ne schimba, cu renunţarea la noi înşine.

Aş dori sǎ închei aceastǎ relatare, de altfel plinǎ de lipsuri, cu o rugǎminte: dacǎ aveţi cunoştinţe, rude, prieteni aflaţi în rǎtǎcire, voi, cei care credeţi în Dumnezeu şi luptaţi sǎ faceţi voia Sa, SǍ NU RǍMÂNEŢI INDIFERENŢI! Nu îi lǎsţi sǎ se adânceascǎ şi sǎ piarǎ în pǎcat! E greu sǎ intorci pe cineva la credinţǎ, de obicei cu vorba nu se ajunge la nici un rezultat. Cea mai eficientǎ cale: rugaţi-vǎ intens pentru ei, daţi cât mai multe pomelnice. Au apǎrut multe cǎrţi care şi ele pot fi de mare folos: lucrǎrile Pǎrintelui Seraphim Rose, cartea lui Dyonisios Farasiotis – Pǎrintele Paisie şi marii iniţiaţi ai Indiei, lucrǎrile lui Danion Vasile, etc.

Sǎ ne ajute Bunul Dumnezeu sǎ învǎţǎm cât mai mult din cǎderile noastre pentru a ne îndrepta şi a ne învrednici de viaţa cea veşnicǎ!
A., 26 ani

Trei crai de la răsărit

Gaşpar, un mag din răsărit,
În stele noaptea a citit
Că într-o iesle de sărac
Veni pe lume-un Împărat.

Şi tot atuncea Melchior,
Alt mag în stele cititor,
Află ce nu s-a mai aflat:
Că Împăratul e sărac.

Şi Baltazar, un mag vestit,
Un semn din stele a primit:
Că Prinţişorul ăsta nou
Este Fecior de Dumnezeu.

Pe cer – minune, fiecare
Văzu o stea strălucitoare
Care la toţi dădu o veste:
Să o urmeze pân’ la iesle.

Când magii-n staul au intrat
De îngeri s-au înfricoşat,
Lumină mare au văzut
În jurul Noului Născut.

Îngerii îl înconjurau,
Pe aripe îl legănau,
Iisus la toţi în jur zâmbea
Şi în lumină se-mbrăca.

Magii Lui I s-au închinat
Cu daruri au îngenunchiat,
Aur, tămâie, smirnă-au dat
Ca unui mare Împărat.

CIORANU CECILIA - educatoare

“Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte,

Miluieşte-ne pre noi..”
Soarele a coborât pe pământ cu binecuvântarea Domnului şi am simţit razele lui ca un vis devenit realitate. Mi-a mângâiat cu blândeţe creştetul obosit de atâta cotidiană povară... A mai îngăduit un răsărit, ca o nouă şansă de a trage şi azi după noi traista tuturor virtuţilor. Îngeri păzitori vestesc în chip atât de firesc: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot...” în timp ce cu aripa lor neîntinată alintă zorile care au învelit noaptea ce tocmai s-a pierdut dincolo de timp şi spaţiu...”Păzeşte-ne Doamne de tot răul ce umblă în întuneric…” şoptesc o rugă deplină, inspirată de puterea Duhului Sfânt, cu toată nădejdea, ca ochii mei să nu mai vadă atâta deşertăciune … ”Teama de întuneric” este o iluzie dar EL mă învredniceşte să merg intens înainte, spre un Pământ al Făgăduinţei de care sufletul meu este atât de-nsetoşat... Coboară speranţa până în adâncurile cele mai smerite ale inimii mele, simt Lumina în deplinătatea divinităţii atât de real, ca o Liturghie autentică de duminică…Percep atât de acut puterea Lui în fiece fir de iarba care se zbate să iasă din întunericul pământului, simt cerul, ca pe-un Corn al Abundenţei, sălaşul divin pe unde Domnul îşi poartă paşii, îmi aduc aminte că există „floarea” şi mă regăsesc maiestuos în culorile ei, ca zâmbetul de pe faţa angelică a unui copil neprihănit... gândurile mele ca păsările cerului… zborul sufletului meu către Dumnezeu…Puritatea este dată de concentraţia particulelor de suflet neîntinat iar durerea este dată de faptul că, în marea noastră neputinţă ne asumăm cu atâta naivitate ignorantă de a uita că pe Dumnezeu nu îl putem păcăli... Cădem deseori în rugăciune, cu mâinile împreunate, implorând iar uneori căutăm cu disperare spovedania cea aducătoare de mântuire nevoindu-ne în prăbuşirile noastre abisale, încercând perpetuu să ne asumăm forţa de a bate pentru a ni se deschide: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi...AMIN!”
Calea fiecăruia va fi una asumată şi atribuită fără dubiu, la orice nivel de simţire se află omul în drumul său evolutiv, căutând armonia de a trăi cum este bineplăcut LUI....A face dreptate, a simţi milostenia ca pe o profesiune de credinţă –dincolo de cuvinte – şi a o împlini aşa cum te aprofundezi cu vocaţie într-o confesiune, căci fără de ea - credinţa este stearpă. A nu aştepta de la om ci de la El, a implora mereu, precum Solomon, pentru înţelepciunea de-a distinge între bine şi rău, a trăi aşa de frumos ca şi cum ar fi în fiece zi o ultimă zi... şi a pleca, în cele din urmă, pregătit...
Dumnezeu în marea Sa milostivire s-a îndurat şi de neamul acesta, aşa am primit în dar Bucovina, pământ binecuvântat, oază de spiritualitate autentică aruncată „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”, în care liniştea se întrepătrunde cu ruga atâtor mari înduhovniciţi ai neamului românesc, cu sălaşuri ale îndumnezeirii în care s-au nevoit cu atâta smerenie Sfinţi şi Chemaţi ai Domnului la mântuire, unde la adăpostul atâtor lăcaşuri monahale te poţi retrage cu dăruire şi răbdare în sensul cel mai unic cu putinţă, în ruga cea de taină.... suferinţa, lacrima care purifică, zdrobirea inimii, toate acestea şi mai mult decât acestea pentru a ne salva.... Şi acolo vântul aduce voia Lui iar stele neprihănite visează necontenit la culorile curcubeului, la pădurile seculare ale Bucovinei în care acordurile viorii lui Ciprian Porumbescu s-au adunat şi cântă ca-ntr-un omagiu - durerea, în Balada zbuciumului sufletesc, atâta suavă întrepătrundere de o acurateţe aproape nepământeană....
A simţi cât de minunată este Creaţia...a trăi cu inima curată fiecare lacrimă de clipă care ne este revelată... a ne aminti că dorul este profund românesc, a descoperi în micile detalii marile adevăruri....şi dintre toate acestea, apogeul: „dragostea... care este îndelung răbdătoare, plină de bunătate, dragostea care nu pizmuieşte, nu se laudă, nu simte mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău...”(Epistola I către Corinteni a Sf. Apostol Pavel 13,…)... Dragostea... deplinătatea darurilor făcute nouă de către Dumnezeu.

Any-Mary Herţescu – jurist

Cuvinte de la Sfinţii Părinţi

„Avva Isaia l-a întrebat pe avva Pimen despre gândurile murdare. Avva Pimen îi zice: „[Ce se întâmplă cu] o ladă plină de haine? Dacă le lăsăm acolo, cu timpul putrezesc. La fel şi gândurile murdare, dacă nu le întrupăm, cu timpul se strică ori putrezesc.””

„Avva Pimen a zis:”Dacă cineva păcătuieşte şi apoi tăgăduieşte, spunând:”N-am păcătuit” nu-l condamna, căci îi tai zelul. Dar dacă îi zici: „Nu te descuraja, frate, ci ai grijă pe viitor”, îi trezeşti sufletul la pocăinţă.””

„Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite.”(Părintele Paisie Olaru)

„Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine.”(Sfântul Grigorie de Nazianz)

„Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără răutate!”(Sf. Efrem Sirul)

„Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor.” (Sf. Nicodim)

„Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!”(Fericitul Augustin)

„Fiecare din noi e ajutat de celălalt în mod providenţial.”(Sf. Marcu Ascetul)

„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.”(Fericitul Augustin)

„Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.
– Ei, lasă, femeie – a încercat să o liniştească omul – lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
– Măi, omule - zise atunci femeia sa – da’ ce poate fi bine când – uite! – nu avem unde sta peste noapte!
În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţă, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.
– Vezi, i-a mai spus omul femeii – trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? „Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine.””

„Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine.”(Sf. Vasile cel Mare)

„Ştii oare că Hristos te pomeneşte îndeosebi atunci când te cercetează întru necazuri? Pacea în Domnul se dobândeşte numai atunci când te dăruieşti cu totul slujirii aproapelui tău. Pacea sufletească se pierde când judeci pe fratele tău şi când nu eşti mulţumit de viaţa ta (de unde şi deprimarea).”(Sf. Alexie de la Sihăstria)
„Trei paşi ca să biruim deznădejdea: 1) rugăciunea fierbinte; 2) smerenia; 3) dăruirea de sine.”(Părintele Adrian de la noul Diveevo)

Selectate de Anca-Raluca Romanescu, studentă Litere

Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

V. Vie Împărăţia Ta

Acum Mântuitorul cere să ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta”. Sufletul îşi zice însă: „Dumnezeu este dintotdeauna Împăratul nostru”, precum şi auzim în acest ecfonis: „Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor”. „Poate Dumnezeu să nu împărăţească?”- se întreabă şi Sfântul Ciprian al Cartaginei. „Şi când ar putea să înceapă ceea ce a existat dintotdeauna şi nu poate sfârşi vreodată?” – Aici însă ni se dezvăluie adânca taină a libertăţii. Un lucru nu-l face Dumnezeu: nu ne impune să-L iubim cu de-a sila, sau să împărăţească peste noi fără voia noastră. În acest înţeles învaţă şi Sfântul Grigorie de Nyssa: „Una singură e stăpânirea şi puterea adevărată, cea mai presus de toate: aceea care nu a primit stăpânirea şi Împărăţia prin vreo silă, şi nu ţine sub stăpânire pe cei supuşi prin vreo tiranie, prin frică şi printr-o nevoie impusă acestora”.
Dar dacă Dumnezeu nu ni Se impune Împărat cu de-a sila, dacă El ne respectă desăvârşit libertatea, atunci voia noastră liberă poate să aleagă un alt împărat. Auzim dureros strigătul Apostolului: „Să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui”(Romani 6,12). O, împărăţie a păcatului şi a răului, lipsită de sens ziditor şi purtătoare de stricăciune şi moarte, cum te putem alege, prefera? Tragică seducţie a „florilor răului”! De aceea „cu dreptate ne rugăm să vină Stăpânirea lui Dumnezeu la noi. Căci nu putem scăpa altfel de reaua stăpânire a stricăciunii, decât dacă stăpânirea puterii de viaţă făcătoare ia locul aceleia asupra noastră”.
Aici se dezvăluie „lupta dramatică pentru Împărăţie”. Pentru că, pe de o parte, Mântuitorul arată că „din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Iar pe de altă parte, Mântuitorul spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”(Luca 17, 21). Adâncul din noi trebuie curăţit şi schimbat. Inima, altfel spus, eul nostru ispitit luciferic, orgolios, închipuindu-şi că-şi are în el însuşi fiinţa, existenţa şi viaţa, se amăgeşte şi crede că poate deveni bun şi fericit prin el însuşi, că poate deveni dumnezeu el însuşi. Or, această introvertire şi închircire în sine sub imperiul demonic produce relele inimii arătate de Mântuitorul. Eul trebuie să se lepede de închipuirea că-şi este lui însuşi împărat: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Lui!”(Luca 12, 31). Inima trebuie să înveţe chemarea: „Vie Împărăţia Ta”! Vie Împărăţia Ta, Doamne, care este „dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt”! – Într-o veche formă a Rugăciuniii Domneşti, după Sfântul Evanghelist Luca, în loc de „Vie Împărăţia Ta”, se spune: „Fă să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi, pentru ca el să ne curăţească”. Să ne curăţească, să facă Duhul Sfânt din inima noastră vas curat în care să sălăşluiască Dumnezeirea, precum a zis Mântuitorul: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi locaş la el vom face”(Ioan 14, 23).
Cât de sfântă e această făgăduinţă! Recunoaşterea şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu, a harului Lui în noi „ca într-un rai duhovnicesc”, sunt o arvună a Împărăţiei. Pentru că, prin Iisus Hristos, Împărăţia lui Dumnezeu a venit la noi; dar, în acelaşi timp, ea se şi lucrează mereu, cu toţi cei în care vieţuieşte Hristos. Martorii ei sunt Apostolii, mucenicii, cuvioşii, drepţii, toţi cei numiţi de Mântuitorul „fii ai Împărăţiei”. Ea creşte smerit, ca din grăuntele de muştar. Dar nu încetează o clipă sporirea ei. Fiul Tatălui Ceresc Se întrupează pentru a veni, şi întreg mersul istoriei spre ea conduce. Căci fără ea nu poate fi viaţa sigur şi pe deplin mântuitoare, aceea în iubire şi adevăr. Duhul Sfânt Care „călăuzeşte la tot adevărul” o săvârşeşte şi o desăvârşeşte în noi. Fiecare suflet care, cu harul şi lumina Mântuitorului, plineşte poruncile şi se face ascultător Părintelui Ceresc prin Fiul, este un semn şi o anticipare a Împărăţiei, deodată şi prezentă, dar şi care va „să vie”. Şi orice creştin cunoaşte o pregustare a ei atunci când se roagă: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

– va continua –

Proorocul Daniel în cultul Bisericii noastre

Troparul Sfântului Prooroc Daniel şi a celor trei tineri rezumă virtuţile pe care le-au avut aceştia ca şi lucrarea specială a lui Dumnezeu prin ei, fapt pentru care sunt atât de des menţionaţi în slujbele noastre bisericeşti. Iată şi conţinutul troparului:
«Mari sunt faptele credinţei, că în mijlocul văpăii ca într-o apă de odihnă, sfinţii trei tineri s-au bucurat şi Proorocul Daniel, păstor leilor ca unor oi s-a arătat. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.»
Daniel, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu este judecătorul meu” a trăit în robia babiloniană (sec. VII-VI î.d.Hr.) iar semnificaţia numelui îi devenise călăuză în viaţă.
Deşi departe de templul sfânt şi de neamul său, pentru că fusese luat în robie împreună cu alţi tineri, el rămâne un simbol al înţelepciunii şi al curăţiei sufleteşti. Spre deosebire de ceilalţi profeţi ai Vechiului Testament, Daniel a trăit în captivitate, socotindu-se ca un trimis al lui Dumnezeu pentru a duce ideea mesianică la popoarele păgâne. Pentru acest fapt, el a fost numit „profetul popoarelor”.
E foarte interesant faptul că atunci când Cirus – regele perşilor, care ocupase Babilonul, a permis evreilor aflaţi în robie, să se întoarcă în grupuri în ţara lor, Daniel rămâne în continuare în Babilon, pentru ca evreii din exil, care nu puteau să se întoarcă, să nu fie lipsiţi de cuvântul lui Dumnezeu.
Ca profet mesianic, Daniel prezice timpul când se va întrupa Mesia, şi anume după şaptezeci de săptămâni de ani de la ieşirea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului (Daniel IX,24).
În cele ce urmează nu intenţionăm o prezentare exhaustivă a personalităţii profetului Daniel, ci vrem să evidenţiem faptul că el a fost în atenţia imnografilor creştini şi a autorilor de rugăciuni, fapt pentru care este adesea pomenit în diferitele slujbe religioase ale Bisericii noastre.
Pentru că a fost un mare postitor, preferând să se hrănească numai cu seminţe în locul bucatelor alese de la curtea regelui, el este astăzi pomenit în rugăciunea de binecuvântare a prinoaselor: „...pe cei trei tineri şi pe Daniel fiind hrăniţi numai cu seminţe i-ai arătat mai frumoşi decât pe cei hrăniţi cu multe desfătări”(Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, Bucureşti, 2000, pag. 372).
De asemenea la proscomidie, din prescura a treia se scoate miridă şi pentru profeţi însă dintre toţi aceştia (mari şi mici – ne referim la cei cu scrieri în canonul biblic al Vechiului Testament) doar Daniel este nominalizat (Ibidem, pag. 109).
La slujba logodnei se zice printre altele: „Prin inel s-a preamărit Daniel în ţara Babilonului” (Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, Bucureşti, 1998, pag. 67).
Apoi la Cununie, la rugăciunea a II-a din cele trei consecutive, se spune: „Păzeşte-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum ai păzit de foc pe sfinţii trei tineri, trimiţându-le lor rouă din cer.” (Ibidem, pag. 75).
Amintim deasemeni cântarea a VII-a de la Rânduiala pentru cei supăraţi de duhuri necurate: „Precum de demult pe cei trei tineri din cuptorul de foc i-ai izbăvit...” şi ideea continuă şi în cântarea a VIII-a: „Pe Dumnezeu Care S-a pogorât în cuptorul cel cu foc...”(Ibidem, pag. 341).
În Penticostar găsim foarte multe menţiuni despre cei trei tineri şi Daniel. Faptul că fiind aruncaţi în foc, ei au rămas nevătămaţi, dovedeşte intervenţia directă a lui Dumnezeu pentru faptul că ei n-au voit a se închina chipului celui de aur. Unii imnografi au văzut în acest fapt un simbol al zămislirii Sfintei Fecioare Maria, care a primit în pântece focul dumnezeirii şi a rămas nevătămată: „Chipul naşterii tale, celor trei tineri în cuptor li s-a arătat, fiind păziţi nevătămaţi de foc. Iar pe tine, ceea ce ai primit în pântece Focul cel greu de suferit te-a păzit curată...”(Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1999, pag. 341).
În paralel cu cei trei tineri din cuptorul cu foc este prezentată imaginea lui Daniel în groapa cu lei, care în loc să-l sfâşie, i se arată prieteni: „Mâinile întinzându-şi Daniel, gurile leilor în groapă le-a închis...”(Mineiul pe luna Mai, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001, pag. 28).
Împotrivirea lor faţă de poruncile regelui din Babilon se datora fidelităţii faţă de credinţa iudaică. Chiar dacă erau pe pământ străin, au păstrat credinţa neatinsă de influenţe păgâne: „Pentru legile părinteşti fericiţii tineri pătimind în Babilon, au nesocotit porunca cea nebunească a celui ce împărăţea...”(Ibidem, pag. 428).
De obicei, catavasiile 7 şi 8 de la foarte multe canoane de rugăciune, din Penticostar, Triod, Minee, este în legătură cu cei trei tineri şi cu Proorocul Daniel în Babilon.
Cuptorul cu foc şi groapa cu lei au reprezentat motive de inspiraţie pentru alcătuirea de canoane în cinstea unor mucenici ce au avut parte de suferinţe similare cu ale tinerilor din Babilon.
Amintim o strofă din canonul Sf. Talaleu (13 mai):
„Ca un alt nou Daniel ai fost aruncat în mijlocul leilor şi prin dumnezeiescul dar nicicum împărtăşindu-te de vătămarea acelora, mucenice, purtătorule de nevoinţe Talaleu”(Mineiul pe luna Mai, Op. cit., pag. 162).
Sf. Andrei Criteanul în Canonul său de pocăinţă îl aminteşte adesea pe Daniel ca un exemplu de credinţă şi de post, prin care el a închis gurile fiarelor: „De Daniel, ai auzit o suflete, cum a astupat gurile fiarelor în groapă; ai cunoscut cum tinerii cei ce au fost cu Azaria, au stins prin credinţă, văpaia cuptorului cea arzătoare”.
Tot în Triod, la canonul din Duminica a III-a, imnograful îl numeşte pe Daniel „marele între prooroci” şi vede mâinile acestuia „întinse în chipul Crucii”:
„În groapa leilor aruncat fiind oarecând, marele între prooroci Daniel, mâinile în chipul crucii întinzându-şi, nevătămat s-a păzit de a fi mâncare lor”.
În mineiul fiecărei luni întâlnim aproximativ 30 de locuri cu menţionarea numelui Sf. Prooroc Daniel sau a celor trei tineri care au fost împreună cu el.
Toate aceste menţiuni din cărţile de cult, atât cele de la Sf. Altar dar şi cele de la strană, arată de fapt locul pe care îl are proorocul Daniel în cultul bisericii noastre.
Simbol al curăţiei inimii, exemplu de statornicie în credinţă, mare postitor şi râvnitor al Legii iudaice, mărturia monoteismului într-o lume păgână politeistă, înzestrat de Dumnezeu cu daruri deosebite, Daniel Proorocul reprezintă o personalitate vechi-testamentară dintre cele mai importante.
Autoritatea sa este evidenţiată de Însuşi Mântuitorul, când face referiri la sfârşitul lumii, amintind de profeţia lui Daniel, zicând: „Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a zis prin Daniel proorocul...”(Matei 24, 15).
Preot dr. Ioan Chirvasă

Interviu cu Preot Prof. Dr. Semen Petre

1. Părinte profesor, vă rugăm să oferiţi, pentru revista noastră parohială, „Mărgăritarul Credinţei”, câteva cuvinte despre viaţa şi activitatea Sfântului Prooroc Daniel.

Despre Proorocul Daniel aflăm din informaţiile transmise de Sfânta Scriptură. El a făcut parte din nefericitul lot de exilaţi în ţara Babilonului. A fost luat captiv în anul 606 î.Hr., o dată cu regele evreu Ioiachim de către armatele cuceritorului timpului, Nabucadneţar (Nabucodonosor) al Babilonului.
Era în politica timpului, cum s-a preluat mai târziu şi în politica imperiului otoman, ca tinerii de viţă nobilă să fie crescuţi şi cultivaţi la curtea imperială sau la curtea stăpânitorului, din două raţiuni: în primul rând să poată controla prin ei familiile regale, pentru că erau de neam regal, şi în al doilea rând să se autoflateze că printre achiziţiile cuceririlor se află cât mai mulţi regi. La un moment dat, ne spune profetul Ieremia, erau în jur de peste o sută de regi care stăteau şi mâncau din mila regelui Nabucodonosor la curtea Babilonului. El a fost luat, deci, captiv alături de alţi tineri nobili şi selectaţi în vederea pregătirii. Probabil au fost supuşi unui test al timpului şi s-au dovedit că sunt cei mai capabili şi apţi de a-şi însuşi cunoştinţele şi limba stăpânitorilor, în vederea folosirii, în primul rând, ca intermediari pentru iudei, transmiţători ai ordinelor stăpânitorilor către supuşi, dar într-un fel şi interpreţi ai culturii ebraice faţă de stăpânirea babiloniană.
Daniel era în exil alături de alţi trei tineri, probabil tot de spiţă nobilă, nu ştim exact din ce familii nobile proveneau pentru că textul în sine se concentrează, se focalizează pe personalitatea Sfântului Daniel. Ceilalţi trei colegi de-ai săi, se numeau Anania, Azaria şi Misail.
De remarcat că Sfânta Scriptură nu foloseşte numele proprii la întâmplare. Ele au o mare valenţă teologică şi încărcătură simbolică. Dacă numele de Daniel înseamnă „Dumnezeu este Judecătorul meu”, numele de Misail este înrudit cu Mihail, „Cine este ca Dumnezeu?”, Hanania, „Dumnezeu este plin de har” sau „El este Cel care ne dă harul”. În final, Azaria, „Cel care întăreşte” sau „Dumnezeu este cel care întăreşte”.
Prin numele date copiilor, în societatea biblică a timpului, deducem că avem de-a face cu nişte tineri crescuţi cu frica de Dumnezeu şi în tradiţia religioasă strămoşească. Când ajung la Babilon li se schimbă numele. Din numele care au relevanţă pentru mărturisirea credinţei în Dumnezeu, a părinţilor şi a lor, li se pun nume străine pentru că stăpânitorul nu vrea să audă de numele lui Dumnezeu. Aici putem găsi şi un simbolism al răutăţii care nu vrea să audă de Dumnezeu, nu vrea să audă de numele Lui, şi cu atât mai puţin de lucrarea Sa.

2. Consideraţi că Sf. Prooroc Daniel ocupă un loc special în istoria biblică a Vechiului Testament?

Aş zice că ocupă un loc special nu numai în istoria biblică a Vechiului Testament ci şi în istoria poporului evreu, în timpul relaţiilor sale cu puterea caldeiană. Exilul evreilor în ţara Babilonului a fost un dezastru din perspectivă naţională şi religioasă.
Din perspectiva planurilor lui Dumnezeu, a fost un element pozitiv extraordinar pentru că ei au făcut, de fapt, misiune. Acolo unde i-a trimis Dumnezeu au mărturisit credinţa monoteistă şi dovada cea mai elocventă este că au supravieţuit asimilării. Nu poţi supravieţui asimilării fără o bază spirituală foarte solidă şi aceasta a fost Sf. Scriptură şi Legea, pe care le-au promovat printre iudeii din Babilon, în primul rând, profeţii ridicaţi de Dumnezeu, din rândul cărora face parte şi acest tânăr Daniel.
El însă a avut o poziţie cu totul specială. Este primul profet evreu care şi-a desfăşurat misiunea, pe termen lung, printre păgâni. El a îndeplinit trei oficii: a fost guvernator regal, cronicar regal şi profet.

3. Cum trebuie să înţelegem expresia „urâciunea pustiirii” din profeţia sa?

În primul rând, trebuie să ne raportăm la interpretarea pe care o dă Biserica. În abordarea Sf. Scripturi se cuvine să avem o frică de Dumnezeu pentru că nu e o carte de lectură oarecare. Ea este tezaurul Bisericii. Biserica a primit-o, Biblia s-a născut în Biserică, căci Biserica e mai veche decât Biblia, mă refer la Biblia Noului Testament.
Şi explicaţia Sf. Scripturi vizavi de expresia „urâciunea pustiirii” la Daniel are în vedere înlocuirea adorării lui Dumnezeu cu surogate de adorări. Adică intrarea puterii romane în sanctuarul din Ierusalim şi ocuparea cetăţii ca atare. Deci, Profetul Daniel a prevăzut luminat de Duhul Sfânt, intrarea lor în sanctuarul lui Solomon, când în locul slavei lui Dumnezeu a fost instaurată statuia lui Zeus Olimpianul şi nu numai.
Transferată pe plan spiritual, orice înlocuire a adorării, a cinstirii adevăratului Dumnezeu cu creatura este tot o „urâciune a pustiirii” indiferent că e vorba de obiecte sau de persoane. Când un imperator sau un preşedinte sau ce-o fi pretinde să fie adorat în locul lui Dumnezeu este tot o „urâciune a pustiirii” pentru că numai Dumnezeu este dătător de viaţă, celelalte sunt sortite, mai devreme sau mai târziu, pustiirii.

4. Care a fost rolul Profetului Daniel în păstrarea conştiinţei mesianice a poporului evreu?

Daniel a avut totuşi o sarcină extraordinară în Babilon că a ţinut printre conaţionalii săi conştiinţa trează în Dumnezeul revelat. I-a îmbărbătat, i-a încurajat, i-a învăţat şi de aceea a fost numit pe drept cuvânt „profetul exilului babilonic” alături de mai tânărul său coleg Iezechiel, care îl şi laudă în scrierea sa; e vorba de capitolul 14, unde se zice: „Aţi auzit de înţelepciunea lui Daniel”.
El profeţeşte de timpul venirii Mântuitorului.
Este extrem de greu de interpretat textul, dar, practic, Duhul i-a descoperit cu aproximaţie perioada în care Mesia va veni. Şi face acolo nişte calcule: este vorba de binecunoscutul capitol 9, unde zice că s-a rugat îndelung, şi este foarte interesant aici de făcut sublinierea că Profetul Daniel a dat dovadă şi de o smerenie extraordinară în relaţie cu semenii săi şi cu Dumnezeu.
Doream să spun, de asemenea, că la capitolul 9 profetul se asociază păcatelor lumii în care trăia, în special a coreligionarilor săi. Mesajul pe care îl desprindem din tot acest capitol este să nu ne situăm niciodată pe o poziţie superioară: „S-a stricat lumea” – auzi vorbind pe mulţi, „S-a înrăit lumea, nu mai vrea Dumnezeu cu noi”. Nu spune că ne-am înrăit, ca Profetul, „Suntem răi, Doamne, merităm să fim pedepsiţi”.
Aici la acest capitol 9, de fapt, profetul a postit şi s-a rugat după ce citise Scriptura şi a aflat de la Ieremia că se cam încheiase perioada exilului. Dumnezeu le-a fixat un timp de penitenţă, 70 de ani. Dar a zis să nu-L întrebe pe Dumnezeu până ce nu se pregăteşte cu post, meditaţie şi rugăciune. Şi după post, zice: „Şi când ai început tu să te rogi, mi-a venit poruncă” – îi spune cineva, e vorba de Gavriil (eroul sau luptătorul lui Dumnezeu, sau împlinitorul voii lui Dumnezeu). I-a dat vestea şi i-a descoperit că au trecut într-adevăr 70 de ani cât a calculat că se cuvenea, conform descoperirii, dar zice: 70 de săptămâni sunt hotărâte pentru popor şi pentru cetatea Ierusalimului până ce se va ispăşi fărădelegea şi păcatul şi nelegiurea şi va veni dreptatea cea veşnică. Dreptatea cea veşnică a fost identificată de majoritatea gândirii patristice ca fiind Fiul lui Dumnezeu.
Zice „şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni”; s-au făcut de către exegeţi calcule: e vorba de 70 × 7 = 490 de ani vor mai trece de la Daniel, de la ieşirea poruncii de zidire a Ierusalimului până când va veni Cel Uns. Şi s-a putut determina că e vorba de refacerea sub Zorobabel a cetăţii Ierusalimului, nu a templului ca atare şi Mântuitorul a fost identificat ca împlinind, în timp, cuvântul vestit de Daniel.

5. Ştim că profetul Daniel a fost un tânăr virtuos într-o lume decăzută. Vedeţi vreun mesaj al acestui profet pentru tinerii de azi?

Nu ştiu cât a fost de decăzută lumea de atunci sau cât e acum. Spuneam adineauri că Daniel, spre deosebire de mulţi alţii, a conştientizat că avem un destin comun în păcat şi în pocăinţă. Deci, el se simţea culpabil în egală măsură cu poporul evreu din care făcea parte. Există un exeget catolic (Pierre Doubenois) care spune că suntem cu toţii responsabili de păcatele în care coboară sau a coborât lumea. Exemplul, însă, pentru tinerii de azi îl constituie Daniel împreună cu cei trei prieteni ai săi în următoarele: în primul rând, observaţia de către ei cu mare stricteţe a învăţăturilor strămoşeşti, a legilor vechi, care sunt bune; căci Mântuitorul a continuat legea pe care a dat-o iudeilor în primul testament, El a zis: „Am venit să împlinesc, nu să desfiinţez”. Apostolul Pavel în Epistola către Romani zice aşa: „Legea e sfântă şi dreaptă şi bună”. Sunt trei adjective care exprimă superlativul din punct de vedere spiritual. Noi trebuie să o păstrăm în ceea ce a rămas, evident, valabil pentru noi.
A doua idee, în legătură cu cei patru tineri care pot constitui modele pentru omul de astăzi, este că departe de casă, deşi erau la vârsta adolescenţei când păcatele şi pornirile trupeşti încep să-l asalteze pe tânăr, au respectat buna creştere de acasă, educaţia primită, fără să mai fie controlaţi. Când omul este controlat şi respectă legea, nu poţi să spui despre el că este educat, ci că e dresat. Când este singur, neverificat, necontrolat de nimeni, atunci discerni bine aurul de lut. Atunci îţi dai seama că într-adevăr este convins că aceasta este calea pe care trebuie să meargă. Pentru că mulţi tineri se pierd în marele oraşe, mai ales în faţa ofertelor de păcat, pe care din nefericire, lumea le pune din ce în ce mai pregnant în faţa tinerilor.
Vă mulţumim.

Interviu realizat de Bogdan Florea, student Teologie Pastorală