Erezia hiliastă sau câte ceva despre spiritul contemporan

Din Dostoievski am citit probabil toţi. Poate chiar şi al său roman fundamental - Fraţii Karamazov, conţinând magnifica povestire despre Marele Inchizitor, care în mod sigur a stârnit interesul oricărui cititor cu adevărat îndrăgostit de gândirea ortodoxă. Ceea ce ne interesează în mod deosebit este credinţa acestui Mare Inchizitor – personaj evident simbolic – o credinţă care ia valorile creştine fundamentale: pacea, frăţia, unirea, dragostea, şi le deformează spre a le folosi pentru promovarea unor scopuri cu desăvârşire pământeşti. Este exact ceea ce se întâmplă în zilele noastre la nivel global: creştinismul nu este dat la o parte sau prigonit (încă) în mod declarat, explicit, dar este reinterpretat, mutilat aş spune, până când se transformă în opusul său. S-a ajuns deja departe: creştinii bine intenţionaţi ajung treptat să se alăture idealiştilor secularizaţi, încercând să clădească împărăţia cerurilor pe pământ…

Evanghelia propovăduieşte de 2000 de ani să nu iubim lumea şi cele ale ei. Să nu o punem mai sus de Dumnezeu. Dar noi suntem zi de zi, ceas de ceas, supuşi unui bombardament, unei intoxicări cu îndemnuri de genul: trăieşte clipa, savurează Coca-Cola, stârneşte valuri de uimire şi invidie cumpărându-ţi ultimul model Peugeot sau ultimul tip de rimmel care o să-i păcălească pe toţi că ai cei mai frumoşi ochi din lume!...Suntem îndemnaţi- de pe imense bannere publicitare sau din imbecile şi zgomotoase reclame TV - să trăim viaţa ‘’la maximum’’, să iubim senzaţiile tari, să fim ‘’cool’’, încercând să ne erijăm în nişte mici caricaturi de zeităţi păgâne, fiindcă, vezi, purtăm haine de la Versace sau Gucci, frecventăm cele mai luxoase localuri sau mergem în vacanţă pe cine ştie ce îndepărtată plajă exotică. Să te duci pe la Biserică pare oarecum desuet, e mai de bon ton să te apuci de yoga sau feng-shui, să îţi decorezi casa cu statui de-ale lui Buddha, încercând să meditezi, mormăind mantre într-o limbă sanskrită pe care, evident, nu o cunoşti… poate-poate apuci un dram de Absolut. Iar dacă faci cumva “imprudenţa” să pomeneşti ceva subiecte de genul: “moarte”, “viaţă efemeră” sau “deşertăciuni lumeşti”, deja poţi considera că ai făcut o gafă gravă, vei deveni suspect pentru cei din jur, care vor considera că… eşti rupt de realitate, că suferi de idealism sau ai probleme de socializare. Ni se propune să ne vindem ieftin, să ne reformăm sufletele din temelie, să clădim un surogat de existenţă cu “cărămizi” oferite de pro-tv, de internet, de sub-cultură…

Dar, dincolo de satira gratuită, care oricum nu ajută, situaţia ar trebui să ne dea de gândit. Să ne punem întrebări de genul aceleia din finalul romanului lui Sienkiewicz: “Quo vadis, Domine?”

S-a vorbit, şi se mai vorbeşte încă, îndeosebi în limbajul de sorginte teologică, de o erezie creştină numită hiliasm. Provenit din grecescul “hilia”, care înseamnă “mie”. Pe lângă accepţiunea strict delimitată teologic, aceea de erezie creştină ce propovăduia revenirea lui Hristos pe pământ, pentru a împărăţi împreună cu sfinţii vreme de o mie de ani, hiliasmul se poate aplica, în general, oricărei ideologii axate pe posibilitatea perfecţiunii societăţii, a existenţei umane, chiar aici, pe pământ. Adesea vehiculat şi sub numele de “milenarism”, hiliasmul se constituie ca o doctrină de temelie pentru francmasonerie, pentru diverse ramuri ale ocultismului sau chiar pentru marxism.

Ideile directoare ale hiliasmului sună incredibil de familiar oricărui ins modern. Se vorbeşte constant de clădirea unei lumi care să prospere în unitate şi pace. Această “ideală” lume ar trebui să fie pătrunsă de credinţa într-o religie unică, atotcuprinzătoare, care să sintetizeze toate ideologiile spirituale cunoscute de omenire. Ideile hiliaste au fost indiscutabil preluate atât de comunişti, de nazişti cât şi de capitalişti. Ceea ce ar trebui să dea de gândit în această complicată ecuaţie este… absenţa lui Dumnezeu. Ignorarea lui Dumnezeu. Cum poţi, dar, avea pace, dragoste, desăvârşire şi toate celelalte în afara Lui?

“Nenorocirea mare (…) este faptul că prea uşor am divorţat de interesele şi de valorile Ortodoxiei”, iar “necredinţa face o Golgotă din fiecare zi…”, avertizează unul dintre cei mai mari duhovnici pe care România încă îi mai are…

Dacă nu vom lua principiile ortodoxe drept busolă, drept ancoră, avem toate şansele ca într-un timp record să ajungem să agonizăm în largul oceanului apostaziei, de unde este foarte, foarte greu să mai revii…

A., 26 ani