Pildă din Pateric

Spunea avva Nichita despre doi oarecare fraţi că s-au unit, vrând să locuiască împreună. Şi a socotit unul întru sine: Orice va voi fratele meu, aceea să fac. Asemenea şi fratele celălalt a socotit, că voia fratelui său va face. Şi au trăit ani mulţi cu multă dragoste. Dar văzând vrăjmaşul, s-a dus să-i despartă şi stând în tindă se arăta unuia ca un porumbel, iar altuia ca o cioară. Şi a zis unul: vezi porumbelul acesta ? Zis-a acela: cioară este. Şi au început a se certa, altul alta zicând, şi sculându-se s-au bătut până la sânge, spre cea mai desăvârşită bucurie a vrăjmaşului şi s-au despărţit. Iar după trei zile s-au trezit venindu-şi în fire şi făcându-şi metaniile, mărturiseau ceea ce fiecare din ei socoteau pasărea cea văzută. Şi cunoscând războiul vrăjmaşului, au rămas până la sfârşit nedespărţiţi.
(Avva Nichita - 1)

Oarecare fraţi s-au unit - aşa începe o prietenie şi astfel îşi duce viaţa un călugăr în mănăstire. După cum spunea părintele Nicolae de la Rohia, pentru monah nu posturile, înfrânarea sau privegherile sunt cele mai grele datorii, ci străduinţa de a trăi în dragoste cu ceilalţi fraţi. Cu cât suntem mai aproape unii de alţii, cu atât suntem mai aproape de Hristos. Omul izolat, individualist nu poate fi aproape de Hristos. Fiecare are un caracter diferit, este unic şi aduce celor din jur bucurie, sprijin şi mângâiere. Totuşi, noi avem şi slăbiciuni, căderi prin care stârnim tulburare sau ceartă în jurul nostru.

Pentru a birui aceste neajunsuri avem ca pildă gândul celor doi fraţi: orice va voi fratele meu, aceea să fac. Cei doi şi-au pus în minte să se smerească unul în faţa altuia şi să-şi rabde slăbiciunile. Ei au ştiut că temelia dragostei este smerenia. Pentru unii ca dânşii scrie psalmistul: Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! (Ps 132, 1). Rodul smeritei cugetări au fost mulţi ani de trăire în dragoste.

Dezbinătorul nu a întârziat să aducă pricină de neînţelegere. Dar oare în ce constă aceasta? Oamenii se ceartă de la lucruri banale, pentru că motivul real este mândria. În plus, noi nu mai discernem gândurile noastre de cele pe care diavolul vrea să ni le înfăţişeze ca ale noastre. Un alt trăitor din pustia Egiptului, Evagrie Ponticul, subliniază concret ispita pe care au avut-o cei doi fraţi şi pe care o avem şi noi: O ispitire pentru gnostic este supoziţia falsă care înfăţişează intelectului ceea ce există ca neexistând, ceea ce nu există ca existând sau, încă, ceea ce există altfel decât este. (Evagrie Ponticul, Gnosticul 42)

Adesea cădem în această cursă şi după ce ne-am învoit cu gândul cel rău, osândim în vorbe pe fratele nostru. Cei doi despre care ne vorbeşte avva Nichita au ajuns de s-au bătut până la sânge. Ar trebui să ne înfricoşăm de ceea ce se spune în continuare: spre cea mai desăvârşită bucurie a vrăjmaşului şi s-au despărţit. Oriunde este dezbinare şi ceartă acolo lucrează cel rău, iar unde este unire şi dragoste se odihneşte Duhul lui Dumnezeu.
După trei zile fraţii şi-au venit fire, şi-au cerut iertare şi împreună au demascat cursa vrăjmaşului. Învăţându-se minte, ei au rămas până la sfârşit nedespărţiţi. De fiecare dată când cădem în certuri şi noi trebuie să ne venim în fire. Unii aşteaptă pe celălalt să facă primul pas spre împăcare, dar astfel, prelungesc dezbinarea. În pateric se spune că amândoi au dorit împăcarea; ei au văzut dincolo de pretextul neînţelegerii ispita din partea vrăjmaşului.

Şi noi să învăţăm din cele spuse de avva Nichita, să ne ridicăm din căderile noastre, să rămânem în comuniune cu aproapele şi prin el cu Hristos.

Florea Bogdan, student Teologie Pastorală