«Iubirea de sine» - virtute sau păcat?

Virtute:
„Iubirea de sine” – este o virtute, pentru că zice Mântuitorul Hristos: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Matei XXII, 39). Nu este o vorbire metaforică, ci literală şi directă, căci altfel ne-ar îndemna să urâm pe aproapele.

„A te iubi pe tine însuţi” înseamnă să îţi doreşti binele, atât cât este după Dumnezeu, în lumea aceasta şi să speri la fericirea veşnică în viaţa viitoare.

Iubindu-te pe tine însuţi încerci să nu păcătuieşti, ca să nu-ţi faci rău singur căci, permiţând păcatului să intre în mintea şi în inima ta, de fapt ai arătat că te urăşti pe tine însuţi.
Deci, iată, iubirea de sine este o datorie a creştinului faţă de el însuşi.

Păcat:
„Iubirea de sine” este un păcat când refuzi să faci un bine aproapelui, păstrând totul pentru tine sau gândind egoist, problema aproapelui nu te priveşte şi pe tine.

Se ştie că omul păcătuieşte individual, dar mântuirea sufletului se dobândeşte comunitar. Situaţia aproapelui nu poate să-ţi fie indiferentă.

Sf. Andrei Criteanul zice: „Eu însumi, mie însumi, idol m-am făcut”. Aici se referă la iubirea de sine, gândită deformat.

Această prezentare bivalentă, din care una este după Hristos, iar cealaltă după raţiunea omului, reflectă în realitate atitudinea omului faţă de el însuşi, şi anume iubirea şi ura. Acestea însă sunt prezentate sau sugerate omului în sens contrar: ura în chip de iubire, atunci când noi invocăm motive injuste pentru neîmplinirea datoriilor noastre de creştini şi iubirea în chip de ură atunci când diavolul strecoară frica nemotivată pentru a ne mulţumi cu puţin în cele duhovniceşti.

Preot dr. Ioan Chirvasa