De la yoga la Hristos

Nu demult mǎ aflam la un curs la Universitate, asistând la o prelegere pe teme literare. Profesorul, un respectabil domn ca de şaizeci de ani, abǎtându-se de la subiectul pur ştiinţific al cursului, începu sǎ ne ne vorbeascǎ despre filosofia chinezǎ şi hindusǎ, despre reîncarnare, energii, despre „beneficiile” aduse de magie şi vrǎjitorie. Studenţii îl ascultau fascinaţi, deoarece omul cunoştea bine arta de a convinge şi ştia sǎ „ambaleze” toate aceste primejdioase erezii într-o luminǎ cât se poate de atrǎgǎtoare. Scopul dânsului, declarat dintru început, era sǎ ne „deschidǎ mintea şi sǎ ne elibereze de ignoranţǎ, pentru a putea să avem acces la Adevǎr”. Singurul adevǎr pe care îl puteam imagina în acea clipǎ era faptul cǎ el sǎdea în sufletele unor tineri sǎmânţa necredinţei sub una dintre formele ei cele mai grave. În cele din urmǎ cursul s-a încheiat iar studenţii s-au împrǎştiat plini de entuziasm faţǎ de „adevǎrurile” lumii despre care tocmai aflaserǎ…

M-am pornit şi eu spre casǎ cu sufletul apǎsat de gânduri. Încet, încet, am început sǎ reflectez la propriul meu trecut, la propriile greşeli, nu tocmai puţine.

Totul s-a petrecut cu vreo patru ani în urmǎ. Astǎzi, odatǎ cu trecerea timpului, vǎd lucrurile ceva mai clar şi mai obiectiv, dar atunci ştiu sigur cǎ mǎ aflam pe marginea prǎpastiei fǎrǎ ca mǎcar să bǎnuiesc acest fapt. Cuvintele sunt, desigur, mult prea sǎrace pentru a putea descrie lucrarea prin care Dumnezeu m-a salvat.

Încǎ de mic copil, de cum am învǎţat să citesc, am „devorat” biblioteci întregi, cǎci mǎ chinuia mereu o curiozitate fǎrǎ astâmpǎr, eram într-o permanentǎ cǎutare fǎrǎ sǎ ştiu exact ce anume îmi doresc. Pǎrinţii, creştini ortodocşi, nu aveau totuşi deloc de a face cu Biserica, mentalitatea lor fiind rezultatul ateismului impus de regimul comunist. Aşa cǎ nici eu nu aveam nici cea mai vagǎ idee despre credinţǎ. Mǎ interesam mereu ba de un domeniu, ba de altul – istorie, arte, muzicǎ, biologie, literaturǎ, etc.­ – toate pǎreau la un moment dat sǎ ofere o soluţie existenţialǎ definitivǎ. Apoi, bineînţeles, o luam de la capǎt cu şi mai multǎ frenezie şi împrǎştiere în duh. Fireşte, eram orgolioasǎ şi arogantǎ, mǎ purtam rǎu de tot cu toţi cei din jur, aşa cǎ, social vorbind, eram destul de izolatǎ.

Ortodoxia şi învǎţǎtura ei, despre care nu ştiam mare lucru, echivalau în mintea mea încâlcitǎ cu un ansamblu de ritualuri fosilizate şi obscure, bune doar pentru nostalgici, naivi sau neinstruiţi. Biblia o citisem conştiincios de la cap la coadǎ, pentru „cultura generalǎ” şi fǎrǎ sǎ trag vreun folos.
Acesta a fost doar începutul. Terenul era pregǎtit pentru o rǎtǎcire de proporţii care nu a întârziat sǎ aparǎ în anii liceului.

Se ştie cǎ dupǎ 1989, au pǎtruns în România toate tipurile de pseudo-misticǎ, orientalisme şi manifestǎri New Age, într-un amalgam nǎucitor. Bioenergeticieni, maeştrii yoghini, teosofi şi clarvǎzǎtori au propovǎduit cu râvnǎ demonicǎ, mai rǎu ca în perioada arianǎ, reuşind sǎ infecteze sute de mii de suflete cu microbul ereziei.

Pentru mine a fost un moment mult aşteptat, o adevǎratǎ „revelaţie”, cum îmi plǎcea sǎ spun pe atunci. Am început sǎ citesc cu aviditate tot ce îmi cǎdea în mânǎ: tratate de yoga, vechi scrieri hinduse cum ar fi Sutrele sau Vedele, m-am apucat sǎ învǎţ limba sanscritǎ şi sǎ practic Hatha-yoga în speranţa cǎ voi „evolua spiritual” pǎnǎ la celelalte trepte yoga şi în final pânǎ la Nirvana, „iluminarea” promisǎ de toţi maeştrii asiatici.

În paralel mǎ intersam de parapsihologie, astrologie, bioenergie, teosofie şi lista poate continua. Viaţa mea era dirijatǎ de astre, împǎrţitǎ între şedinţe yoga, ore de contemplaţie şi meditaţie, razii prin librǎrii în cǎutarea ultimelor apariţii ale lui Rudolf Steiner, Osho sau Lazarev. M-am dat pe mâna bioenergoterapeuţilor care mi-au „echilibrat corpul energetic” şi mi-au modelat mintea dupǎ voia lor, pentru ca în cele din urmǎ, dupǎ şapte-opt ani, sǎ ajung la un dezechilibru psihic înspǎimântǎtor. Sǎ-i spun depresie e mult prea puţin, luni de zile am agonizat la limita nebuniei, fǎrǎ sǎ pot mânca, vorbi sau dormi aproape deloc. Mintea mea rostea un singur lucru: „Doamne, nu mǎ lǎsa să înnebunesc!”…

Intersant, nu e aşa, cǎ Îl chemam inconştient pe Acela pe care Îl ignorasem o viaţǎ întreagǎ… Doctorii nu îmi gǎseau nimic. Nici la şcoalǎ nu mai mergeam, la examene m-au dus cu forţa şi aşa am intrat la facultate şi mi-am mai revenit. Acolo am cunoscut un grup de colegi foarte credincioşi, cu o viaţǎ duhovniceascǎ exemplarǎ. Au urmat patru ani de ciocniri şi dispute dure între ocultism (reprezentat cu mândrie şi vehemenţǎ de cǎtre mine) şi Ortodoxie (vocea prietenilor mei, calmǎ şi rǎbdǎtoare). Îmi aduc aminte cǎ eram în stare sǎ îmi dau viaţa pentru idea de reîncarnare, înfierând pe prietenii care frecventau Biserica şi se spovedeau: „Mǎ uimiţi, spuneam eu, cum puteţi crede în asemenea lucruri având totuşi o educaţie… Aţi fǎcut degeaba facultatea!”.

Ajunsesem pe la 23 de ani sǎ am mintea robitǎ de „lumi superioare” şi de „tentaţia absolutului”, dar eu nici mǎcar nu conştientizam aceastǎ sclavie. Dumnezeu era o idee abstractǎ, fǎrǎ viaţǎ. Dacǎ s-ar fi întâmplat sǎ mor atunci şansa de a mǎ mântui era, cred, ca şi inexistentǎ.
Ce puteam eu oare pricepe despre DRAGOSTEA şi MILA lui Dumnezeu?
Cu toate cǎ prin faptele mele L-am rǎstignit pe Hristos a doua oarǎ, El mi-a mai dat o şansǎ. De data aceasta într-un mod mult mai direct…

Prietenii m-au ademenit „în scop turistic” la o mǎnǎstire din zona Neamţului, deşi eu mǎ cam împotriveam. Ajunsǎ acolo, primele 24 de ore au fost critice. Ca o operaţie fǎrǎ anestezie. Mǎ simţeam efectiv strivitǎ, o presiune invizibilǎ mă fǎcea sǎ cred cǎ sufletul îmi va plesni şi se va dezintegra în mii de bucǎţele. Dar pentru cǎ nu aveam cu ce sǎ plec am rǎmas peste noapte. Şi am ajuns vrând-nevrând sǎ particip pentru prima datǎ la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe din care nu pricepeam nimic. Ba nici mǎcar nu ştiam ce sǎ fac în Bisericǎ şi mai trebuia sǎ port pe deasupra batic şi fustǎ lungǎ, ceea ce îmi pǎrea habotnicie curatǎ.

Treptat, în decursul câtorva zile, am început sǎ ma liniştesc. Mergeam benevol la Bisericǎ, analizând totul cu timiditate, alteori cu stupoare, ba chiar uneori mǎ simţeam penibil din cauzǎ cǎ nu înţelegeam nimic. Pânǎ când într-o noapte, la Utrenie, ascultând frumoasele cântǎri bizantine, am început sǎ plâng încetişor. Am simţit cum sufletul, îngheţat fiind, se înmuia dogorit de o cǎldurǎ interioarǎ. Fǎrǎ idei clar formulate, fǎrǎ cuvinte-balast: „Doamne, mi-am spus, ce-am fǎcut cu viaţa mea?”… Eram de parcǎ m-aş fi nǎscut a doua oarǎ, neajutoratǎ, speriatǎ, dar totuşi o bucurie profundǎ şi statornicǎ mǎ ajuta sǎ rezist. Ca şi Fericitul Augustin pe malul mǎrii, ca şi atâţia alţii am înţeles cǎ Dumnezeu nu trebuie cǎutat aiurea, cine ştie pe unde… cǎ trebuie sǎ lǎsǎm la o parte orgoliul stupid şi distructiv provenit din intelect, cât şi faţadele sociale şi profesionale, într-un cuvânt masca ce ne urâţeşte sufletele.

Aş minţi sǎ spun cǎ mai apoi a fost uşor. Revenirea, convertirea este o luptǎ crâncenǎ de fiecare clipǎ dacǎ vrei ca ea sǎ devinǎ o realitate. Dar nu mi-aş dori sǎ fie altfel. Mi-a fost greu sǎ renunţ la eşafodajul clǎdit pe erezii, înlocuind ideea de reîncarnare cu mântuirea, ideea de Absolut imparţial şi rece cu prezenţa lui Hristos, Calea, Adevǎrul şi Viaţa. Obişnuinţele de o viaţǎ, modul de a gândi şi a te raporta la lume nu se schimbǎ peste noapte. Dumnezeu este Cel care lucreazǎ şi ne întǎreşte. Noi trebuie sǎ venim cu dorinţa sincerǎ de a ne schimba, cu renunţarea la noi înşine.

Aş dori sǎ închei aceastǎ relatare, de altfel plinǎ de lipsuri, cu o rugǎminte: dacǎ aveţi cunoştinţe, rude, prieteni aflaţi în rǎtǎcire, voi, cei care credeţi în Dumnezeu şi luptaţi sǎ faceţi voia Sa, SǍ NU RǍMÂNEŢI INDIFERENŢI! Nu îi lǎsţi sǎ se adânceascǎ şi sǎ piarǎ în pǎcat! E greu sǎ intorci pe cineva la credinţǎ, de obicei cu vorba nu se ajunge la nici un rezultat. Cea mai eficientǎ cale: rugaţi-vǎ intens pentru ei, daţi cât mai multe pomelnice. Au apǎrut multe cǎrţi care şi ele pot fi de mare folos: lucrǎrile Pǎrintelui Seraphim Rose, cartea lui Dyonisios Farasiotis – Pǎrintele Paisie şi marii iniţiaţi ai Indiei, lucrǎrile lui Danion Vasile, etc.

Sǎ ne ajute Bunul Dumnezeu sǎ învǎţǎm cât mai mult din cǎderile noastre pentru a ne îndrepta şi a ne învrednici de viaţa cea veşnicǎ!
A., 26 ani

Trei crai de la răsărit

Gaşpar, un mag din răsărit,
În stele noaptea a citit
Că într-o iesle de sărac
Veni pe lume-un Împărat.

Şi tot atuncea Melchior,
Alt mag în stele cititor,
Află ce nu s-a mai aflat:
Că Împăratul e sărac.

Şi Baltazar, un mag vestit,
Un semn din stele a primit:
Că Prinţişorul ăsta nou
Este Fecior de Dumnezeu.

Pe cer – minune, fiecare
Văzu o stea strălucitoare
Care la toţi dădu o veste:
Să o urmeze pân’ la iesle.

Când magii-n staul au intrat
De îngeri s-au înfricoşat,
Lumină mare au văzut
În jurul Noului Născut.

Îngerii îl înconjurau,
Pe aripe îl legănau,
Iisus la toţi în jur zâmbea
Şi în lumină se-mbrăca.

Magii Lui I s-au închinat
Cu daruri au îngenunchiat,
Aur, tămâie, smirnă-au dat
Ca unui mare Împărat.

CIORANU CECILIA - educatoare

“Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte,

Miluieşte-ne pre noi..”
Soarele a coborât pe pământ cu binecuvântarea Domnului şi am simţit razele lui ca un vis devenit realitate. Mi-a mângâiat cu blândeţe creştetul obosit de atâta cotidiană povară... A mai îngăduit un răsărit, ca o nouă şansă de a trage şi azi după noi traista tuturor virtuţilor. Îngeri păzitori vestesc în chip atât de firesc: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot...” în timp ce cu aripa lor neîntinată alintă zorile care au învelit noaptea ce tocmai s-a pierdut dincolo de timp şi spaţiu...”Păzeşte-ne Doamne de tot răul ce umblă în întuneric…” şoptesc o rugă deplină, inspirată de puterea Duhului Sfânt, cu toată nădejdea, ca ochii mei să nu mai vadă atâta deşertăciune … ”Teama de întuneric” este o iluzie dar EL mă învredniceşte să merg intens înainte, spre un Pământ al Făgăduinţei de care sufletul meu este atât de-nsetoşat... Coboară speranţa până în adâncurile cele mai smerite ale inimii mele, simt Lumina în deplinătatea divinităţii atât de real, ca o Liturghie autentică de duminică…Percep atât de acut puterea Lui în fiece fir de iarba care se zbate să iasă din întunericul pământului, simt cerul, ca pe-un Corn al Abundenţei, sălaşul divin pe unde Domnul îşi poartă paşii, îmi aduc aminte că există „floarea” şi mă regăsesc maiestuos în culorile ei, ca zâmbetul de pe faţa angelică a unui copil neprihănit... gândurile mele ca păsările cerului… zborul sufletului meu către Dumnezeu…Puritatea este dată de concentraţia particulelor de suflet neîntinat iar durerea este dată de faptul că, în marea noastră neputinţă ne asumăm cu atâta naivitate ignorantă de a uita că pe Dumnezeu nu îl putem păcăli... Cădem deseori în rugăciune, cu mâinile împreunate, implorând iar uneori căutăm cu disperare spovedania cea aducătoare de mântuire nevoindu-ne în prăbuşirile noastre abisale, încercând perpetuu să ne asumăm forţa de a bate pentru a ni se deschide: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi...AMIN!”
Calea fiecăruia va fi una asumată şi atribuită fără dubiu, la orice nivel de simţire se află omul în drumul său evolutiv, căutând armonia de a trăi cum este bineplăcut LUI....A face dreptate, a simţi milostenia ca pe o profesiune de credinţă –dincolo de cuvinte – şi a o împlini aşa cum te aprofundezi cu vocaţie într-o confesiune, căci fără de ea - credinţa este stearpă. A nu aştepta de la om ci de la El, a implora mereu, precum Solomon, pentru înţelepciunea de-a distinge între bine şi rău, a trăi aşa de frumos ca şi cum ar fi în fiece zi o ultimă zi... şi a pleca, în cele din urmă, pregătit...
Dumnezeu în marea Sa milostivire s-a îndurat şi de neamul acesta, aşa am primit în dar Bucovina, pământ binecuvântat, oază de spiritualitate autentică aruncată „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”, în care liniştea se întrepătrunde cu ruga atâtor mari înduhovniciţi ai neamului românesc, cu sălaşuri ale îndumnezeirii în care s-au nevoit cu atâta smerenie Sfinţi şi Chemaţi ai Domnului la mântuire, unde la adăpostul atâtor lăcaşuri monahale te poţi retrage cu dăruire şi răbdare în sensul cel mai unic cu putinţă, în ruga cea de taină.... suferinţa, lacrima care purifică, zdrobirea inimii, toate acestea şi mai mult decât acestea pentru a ne salva.... Şi acolo vântul aduce voia Lui iar stele neprihănite visează necontenit la culorile curcubeului, la pădurile seculare ale Bucovinei în care acordurile viorii lui Ciprian Porumbescu s-au adunat şi cântă ca-ntr-un omagiu - durerea, în Balada zbuciumului sufletesc, atâta suavă întrepătrundere de o acurateţe aproape nepământeană....
A simţi cât de minunată este Creaţia...a trăi cu inima curată fiecare lacrimă de clipă care ne este revelată... a ne aminti că dorul este profund românesc, a descoperi în micile detalii marile adevăruri....şi dintre toate acestea, apogeul: „dragostea... care este îndelung răbdătoare, plină de bunătate, dragostea care nu pizmuieşte, nu se laudă, nu simte mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău...”(Epistola I către Corinteni a Sf. Apostol Pavel 13,…)... Dragostea... deplinătatea darurilor făcute nouă de către Dumnezeu.

Any-Mary Herţescu – jurist

Cuvinte de la Sfinţii Părinţi

„Avva Isaia l-a întrebat pe avva Pimen despre gândurile murdare. Avva Pimen îi zice: „[Ce se întâmplă cu] o ladă plină de haine? Dacă le lăsăm acolo, cu timpul putrezesc. La fel şi gândurile murdare, dacă nu le întrupăm, cu timpul se strică ori putrezesc.””

„Avva Pimen a zis:”Dacă cineva păcătuieşte şi apoi tăgăduieşte, spunând:”N-am păcătuit” nu-l condamna, căci îi tai zelul. Dar dacă îi zici: „Nu te descuraja, frate, ci ai grijă pe viitor”, îi trezeşti sufletul la pocăinţă.””

„Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite.”(Părintele Paisie Olaru)

„Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine.”(Sfântul Grigorie de Nazianz)

„Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără răutate!”(Sf. Efrem Sirul)

„Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor.” (Sf. Nicodim)

„Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!”(Fericitul Augustin)

„Fiecare din noi e ajutat de celălalt în mod providenţial.”(Sf. Marcu Ascetul)

„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.”(Fericitul Augustin)

„Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.
– Ei, lasă, femeie – a încercat să o liniştească omul – lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
– Măi, omule - zise atunci femeia sa – da’ ce poate fi bine când – uite! – nu avem unde sta peste noapte!
În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţă, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.
– Vezi, i-a mai spus omul femeii – trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? „Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine.””

„Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine.”(Sf. Vasile cel Mare)

„Ştii oare că Hristos te pomeneşte îndeosebi atunci când te cercetează întru necazuri? Pacea în Domnul se dobândeşte numai atunci când te dăruieşti cu totul slujirii aproapelui tău. Pacea sufletească se pierde când judeci pe fratele tău şi când nu eşti mulţumit de viaţa ta (de unde şi deprimarea).”(Sf. Alexie de la Sihăstria)
„Trei paşi ca să biruim deznădejdea: 1) rugăciunea fierbinte; 2) smerenia; 3) dăruirea de sine.”(Părintele Adrian de la noul Diveevo)

Selectate de Anca-Raluca Romanescu, studentă Litere

Părintele Galeriu ne explică rugăciunea domnească:

V. Vie Împărăţia Ta

Acum Mântuitorul cere să ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta”. Sufletul îşi zice însă: „Dumnezeu este dintotdeauna Împăratul nostru”, precum şi auzim în acest ecfonis: „Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor”. „Poate Dumnezeu să nu împărăţească?”- se întreabă şi Sfântul Ciprian al Cartaginei. „Şi când ar putea să înceapă ceea ce a existat dintotdeauna şi nu poate sfârşi vreodată?” – Aici însă ni se dezvăluie adânca taină a libertăţii. Un lucru nu-l face Dumnezeu: nu ne impune să-L iubim cu de-a sila, sau să împărăţească peste noi fără voia noastră. În acest înţeles învaţă şi Sfântul Grigorie de Nyssa: „Una singură e stăpânirea şi puterea adevărată, cea mai presus de toate: aceea care nu a primit stăpânirea şi Împărăţia prin vreo silă, şi nu ţine sub stăpânire pe cei supuşi prin vreo tiranie, prin frică şi printr-o nevoie impusă acestora”.
Dar dacă Dumnezeu nu ni Se impune Împărat cu de-a sila, dacă El ne respectă desăvârşit libertatea, atunci voia noastră liberă poate să aleagă un alt împărat. Auzim dureros strigătul Apostolului: „Să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui”(Romani 6,12). O, împărăţie a păcatului şi a răului, lipsită de sens ziditor şi purtătoare de stricăciune şi moarte, cum te putem alege, prefera? Tragică seducţie a „florilor răului”! De aceea „cu dreptate ne rugăm să vină Stăpânirea lui Dumnezeu la noi. Căci nu putem scăpa altfel de reaua stăpânire a stricăciunii, decât dacă stăpânirea puterii de viaţă făcătoare ia locul aceleia asupra noastră”.
Aici se dezvăluie „lupta dramatică pentru Împărăţie”. Pentru că, pe de o parte, Mântuitorul arată că „din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Iar pe de altă parte, Mântuitorul spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”(Luca 17, 21). Adâncul din noi trebuie curăţit şi schimbat. Inima, altfel spus, eul nostru ispitit luciferic, orgolios, închipuindu-şi că-şi are în el însuşi fiinţa, existenţa şi viaţa, se amăgeşte şi crede că poate deveni bun şi fericit prin el însuşi, că poate deveni dumnezeu el însuşi. Or, această introvertire şi închircire în sine sub imperiul demonic produce relele inimii arătate de Mântuitorul. Eul trebuie să se lepede de închipuirea că-şi este lui însuşi împărat: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Lui!”(Luca 12, 31). Inima trebuie să înveţe chemarea: „Vie Împărăţia Ta”! Vie Împărăţia Ta, Doamne, care este „dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt”! – Într-o veche formă a Rugăciuniii Domneşti, după Sfântul Evanghelist Luca, în loc de „Vie Împărăţia Ta”, se spune: „Fă să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi, pentru ca el să ne curăţească”. Să ne curăţească, să facă Duhul Sfânt din inima noastră vas curat în care să sălăşluiască Dumnezeirea, precum a zis Mântuitorul: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi locaş la el vom face”(Ioan 14, 23).
Cât de sfântă e această făgăduinţă! Recunoaşterea şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu, a harului Lui în noi „ca într-un rai duhovnicesc”, sunt o arvună a Împărăţiei. Pentru că, prin Iisus Hristos, Împărăţia lui Dumnezeu a venit la noi; dar, în acelaşi timp, ea se şi lucrează mereu, cu toţi cei în care vieţuieşte Hristos. Martorii ei sunt Apostolii, mucenicii, cuvioşii, drepţii, toţi cei numiţi de Mântuitorul „fii ai Împărăţiei”. Ea creşte smerit, ca din grăuntele de muştar. Dar nu încetează o clipă sporirea ei. Fiul Tatălui Ceresc Se întrupează pentru a veni, şi întreg mersul istoriei spre ea conduce. Căci fără ea nu poate fi viaţa sigur şi pe deplin mântuitoare, aceea în iubire şi adevăr. Duhul Sfânt Care „călăuzeşte la tot adevărul” o săvârşeşte şi o desăvârşeşte în noi. Fiecare suflet care, cu harul şi lumina Mântuitorului, plineşte poruncile şi se face ascultător Părintelui Ceresc prin Fiul, este un semn şi o anticipare a Împărăţiei, deodată şi prezentă, dar şi care va „să vie”. Şi orice creştin cunoaşte o pregustare a ei atunci când se roagă: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

– va continua –

Proorocul Daniel în cultul Bisericii noastre

Troparul Sfântului Prooroc Daniel şi a celor trei tineri rezumă virtuţile pe care le-au avut aceştia ca şi lucrarea specială a lui Dumnezeu prin ei, fapt pentru care sunt atât de des menţionaţi în slujbele noastre bisericeşti. Iată şi conţinutul troparului:
«Mari sunt faptele credinţei, că în mijlocul văpăii ca într-o apă de odihnă, sfinţii trei tineri s-au bucurat şi Proorocul Daniel, păstor leilor ca unor oi s-a arătat. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.»
Daniel, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu este judecătorul meu” a trăit în robia babiloniană (sec. VII-VI î.d.Hr.) iar semnificaţia numelui îi devenise călăuză în viaţă.
Deşi departe de templul sfânt şi de neamul său, pentru că fusese luat în robie împreună cu alţi tineri, el rămâne un simbol al înţelepciunii şi al curăţiei sufleteşti. Spre deosebire de ceilalţi profeţi ai Vechiului Testament, Daniel a trăit în captivitate, socotindu-se ca un trimis al lui Dumnezeu pentru a duce ideea mesianică la popoarele păgâne. Pentru acest fapt, el a fost numit „profetul popoarelor”.
E foarte interesant faptul că atunci când Cirus – regele perşilor, care ocupase Babilonul, a permis evreilor aflaţi în robie, să se întoarcă în grupuri în ţara lor, Daniel rămâne în continuare în Babilon, pentru ca evreii din exil, care nu puteau să se întoarcă, să nu fie lipsiţi de cuvântul lui Dumnezeu.
Ca profet mesianic, Daniel prezice timpul când se va întrupa Mesia, şi anume după şaptezeci de săptămâni de ani de la ieşirea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului (Daniel IX,24).
În cele ce urmează nu intenţionăm o prezentare exhaustivă a personalităţii profetului Daniel, ci vrem să evidenţiem faptul că el a fost în atenţia imnografilor creştini şi a autorilor de rugăciuni, fapt pentru care este adesea pomenit în diferitele slujbe religioase ale Bisericii noastre.
Pentru că a fost un mare postitor, preferând să se hrănească numai cu seminţe în locul bucatelor alese de la curtea regelui, el este astăzi pomenit în rugăciunea de binecuvântare a prinoaselor: „...pe cei trei tineri şi pe Daniel fiind hrăniţi numai cu seminţe i-ai arătat mai frumoşi decât pe cei hrăniţi cu multe desfătări”(Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, Bucureşti, 2000, pag. 372).
De asemenea la proscomidie, din prescura a treia se scoate miridă şi pentru profeţi însă dintre toţi aceştia (mari şi mici – ne referim la cei cu scrieri în canonul biblic al Vechiului Testament) doar Daniel este nominalizat (Ibidem, pag. 109).
La slujba logodnei se zice printre altele: „Prin inel s-a preamărit Daniel în ţara Babilonului” (Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, Bucureşti, 1998, pag. 67).
Apoi la Cununie, la rugăciunea a II-a din cele trei consecutive, se spune: „Păzeşte-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum ai păzit de foc pe sfinţii trei tineri, trimiţându-le lor rouă din cer.” (Ibidem, pag. 75).
Amintim deasemeni cântarea a VII-a de la Rânduiala pentru cei supăraţi de duhuri necurate: „Precum de demult pe cei trei tineri din cuptorul de foc i-ai izbăvit...” şi ideea continuă şi în cântarea a VIII-a: „Pe Dumnezeu Care S-a pogorât în cuptorul cel cu foc...”(Ibidem, pag. 341).
În Penticostar găsim foarte multe menţiuni despre cei trei tineri şi Daniel. Faptul că fiind aruncaţi în foc, ei au rămas nevătămaţi, dovedeşte intervenţia directă a lui Dumnezeu pentru faptul că ei n-au voit a se închina chipului celui de aur. Unii imnografi au văzut în acest fapt un simbol al zămislirii Sfintei Fecioare Maria, care a primit în pântece focul dumnezeirii şi a rămas nevătămată: „Chipul naşterii tale, celor trei tineri în cuptor li s-a arătat, fiind păziţi nevătămaţi de foc. Iar pe tine, ceea ce ai primit în pântece Focul cel greu de suferit te-a păzit curată...”(Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1999, pag. 341).
În paralel cu cei trei tineri din cuptorul cu foc este prezentată imaginea lui Daniel în groapa cu lei, care în loc să-l sfâşie, i se arată prieteni: „Mâinile întinzându-şi Daniel, gurile leilor în groapă le-a închis...”(Mineiul pe luna Mai, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001, pag. 28).
Împotrivirea lor faţă de poruncile regelui din Babilon se datora fidelităţii faţă de credinţa iudaică. Chiar dacă erau pe pământ străin, au păstrat credinţa neatinsă de influenţe păgâne: „Pentru legile părinteşti fericiţii tineri pătimind în Babilon, au nesocotit porunca cea nebunească a celui ce împărăţea...”(Ibidem, pag. 428).
De obicei, catavasiile 7 şi 8 de la foarte multe canoane de rugăciune, din Penticostar, Triod, Minee, este în legătură cu cei trei tineri şi cu Proorocul Daniel în Babilon.
Cuptorul cu foc şi groapa cu lei au reprezentat motive de inspiraţie pentru alcătuirea de canoane în cinstea unor mucenici ce au avut parte de suferinţe similare cu ale tinerilor din Babilon.
Amintim o strofă din canonul Sf. Talaleu (13 mai):
„Ca un alt nou Daniel ai fost aruncat în mijlocul leilor şi prin dumnezeiescul dar nicicum împărtăşindu-te de vătămarea acelora, mucenice, purtătorule de nevoinţe Talaleu”(Mineiul pe luna Mai, Op. cit., pag. 162).
Sf. Andrei Criteanul în Canonul său de pocăinţă îl aminteşte adesea pe Daniel ca un exemplu de credinţă şi de post, prin care el a închis gurile fiarelor: „De Daniel, ai auzit o suflete, cum a astupat gurile fiarelor în groapă; ai cunoscut cum tinerii cei ce au fost cu Azaria, au stins prin credinţă, văpaia cuptorului cea arzătoare”.
Tot în Triod, la canonul din Duminica a III-a, imnograful îl numeşte pe Daniel „marele între prooroci” şi vede mâinile acestuia „întinse în chipul Crucii”:
„În groapa leilor aruncat fiind oarecând, marele între prooroci Daniel, mâinile în chipul crucii întinzându-şi, nevătămat s-a păzit de a fi mâncare lor”.
În mineiul fiecărei luni întâlnim aproximativ 30 de locuri cu menţionarea numelui Sf. Prooroc Daniel sau a celor trei tineri care au fost împreună cu el.
Toate aceste menţiuni din cărţile de cult, atât cele de la Sf. Altar dar şi cele de la strană, arată de fapt locul pe care îl are proorocul Daniel în cultul bisericii noastre.
Simbol al curăţiei inimii, exemplu de statornicie în credinţă, mare postitor şi râvnitor al Legii iudaice, mărturia monoteismului într-o lume păgână politeistă, înzestrat de Dumnezeu cu daruri deosebite, Daniel Proorocul reprezintă o personalitate vechi-testamentară dintre cele mai importante.
Autoritatea sa este evidenţiată de Însuşi Mântuitorul, când face referiri la sfârşitul lumii, amintind de profeţia lui Daniel, zicând: „Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a zis prin Daniel proorocul...”(Matei 24, 15).
Preot dr. Ioan Chirvasă

Interviu cu Preot Prof. Dr. Semen Petre

1. Părinte profesor, vă rugăm să oferiţi, pentru revista noastră parohială, „Mărgăritarul Credinţei”, câteva cuvinte despre viaţa şi activitatea Sfântului Prooroc Daniel.

Despre Proorocul Daniel aflăm din informaţiile transmise de Sfânta Scriptură. El a făcut parte din nefericitul lot de exilaţi în ţara Babilonului. A fost luat captiv în anul 606 î.Hr., o dată cu regele evreu Ioiachim de către armatele cuceritorului timpului, Nabucadneţar (Nabucodonosor) al Babilonului.
Era în politica timpului, cum s-a preluat mai târziu şi în politica imperiului otoman, ca tinerii de viţă nobilă să fie crescuţi şi cultivaţi la curtea imperială sau la curtea stăpânitorului, din două raţiuni: în primul rând să poată controla prin ei familiile regale, pentru că erau de neam regal, şi în al doilea rând să se autoflateze că printre achiziţiile cuceririlor se află cât mai mulţi regi. La un moment dat, ne spune profetul Ieremia, erau în jur de peste o sută de regi care stăteau şi mâncau din mila regelui Nabucodonosor la curtea Babilonului. El a fost luat, deci, captiv alături de alţi tineri nobili şi selectaţi în vederea pregătirii. Probabil au fost supuşi unui test al timpului şi s-au dovedit că sunt cei mai capabili şi apţi de a-şi însuşi cunoştinţele şi limba stăpânitorilor, în vederea folosirii, în primul rând, ca intermediari pentru iudei, transmiţători ai ordinelor stăpânitorilor către supuşi, dar într-un fel şi interpreţi ai culturii ebraice faţă de stăpânirea babiloniană.
Daniel era în exil alături de alţi trei tineri, probabil tot de spiţă nobilă, nu ştim exact din ce familii nobile proveneau pentru că textul în sine se concentrează, se focalizează pe personalitatea Sfântului Daniel. Ceilalţi trei colegi de-ai săi, se numeau Anania, Azaria şi Misail.
De remarcat că Sfânta Scriptură nu foloseşte numele proprii la întâmplare. Ele au o mare valenţă teologică şi încărcătură simbolică. Dacă numele de Daniel înseamnă „Dumnezeu este Judecătorul meu”, numele de Misail este înrudit cu Mihail, „Cine este ca Dumnezeu?”, Hanania, „Dumnezeu este plin de har” sau „El este Cel care ne dă harul”. În final, Azaria, „Cel care întăreşte” sau „Dumnezeu este cel care întăreşte”.
Prin numele date copiilor, în societatea biblică a timpului, deducem că avem de-a face cu nişte tineri crescuţi cu frica de Dumnezeu şi în tradiţia religioasă strămoşească. Când ajung la Babilon li se schimbă numele. Din numele care au relevanţă pentru mărturisirea credinţei în Dumnezeu, a părinţilor şi a lor, li se pun nume străine pentru că stăpânitorul nu vrea să audă de numele lui Dumnezeu. Aici putem găsi şi un simbolism al răutăţii care nu vrea să audă de Dumnezeu, nu vrea să audă de numele Lui, şi cu atât mai puţin de lucrarea Sa.

2. Consideraţi că Sf. Prooroc Daniel ocupă un loc special în istoria biblică a Vechiului Testament?

Aş zice că ocupă un loc special nu numai în istoria biblică a Vechiului Testament ci şi în istoria poporului evreu, în timpul relaţiilor sale cu puterea caldeiană. Exilul evreilor în ţara Babilonului a fost un dezastru din perspectivă naţională şi religioasă.
Din perspectiva planurilor lui Dumnezeu, a fost un element pozitiv extraordinar pentru că ei au făcut, de fapt, misiune. Acolo unde i-a trimis Dumnezeu au mărturisit credinţa monoteistă şi dovada cea mai elocventă este că au supravieţuit asimilării. Nu poţi supravieţui asimilării fără o bază spirituală foarte solidă şi aceasta a fost Sf. Scriptură şi Legea, pe care le-au promovat printre iudeii din Babilon, în primul rând, profeţii ridicaţi de Dumnezeu, din rândul cărora face parte şi acest tânăr Daniel.
El însă a avut o poziţie cu totul specială. Este primul profet evreu care şi-a desfăşurat misiunea, pe termen lung, printre păgâni. El a îndeplinit trei oficii: a fost guvernator regal, cronicar regal şi profet.

3. Cum trebuie să înţelegem expresia „urâciunea pustiirii” din profeţia sa?

În primul rând, trebuie să ne raportăm la interpretarea pe care o dă Biserica. În abordarea Sf. Scripturi se cuvine să avem o frică de Dumnezeu pentru că nu e o carte de lectură oarecare. Ea este tezaurul Bisericii. Biserica a primit-o, Biblia s-a născut în Biserică, căci Biserica e mai veche decât Biblia, mă refer la Biblia Noului Testament.
Şi explicaţia Sf. Scripturi vizavi de expresia „urâciunea pustiirii” la Daniel are în vedere înlocuirea adorării lui Dumnezeu cu surogate de adorări. Adică intrarea puterii romane în sanctuarul din Ierusalim şi ocuparea cetăţii ca atare. Deci, Profetul Daniel a prevăzut luminat de Duhul Sfânt, intrarea lor în sanctuarul lui Solomon, când în locul slavei lui Dumnezeu a fost instaurată statuia lui Zeus Olimpianul şi nu numai.
Transferată pe plan spiritual, orice înlocuire a adorării, a cinstirii adevăratului Dumnezeu cu creatura este tot o „urâciune a pustiirii” indiferent că e vorba de obiecte sau de persoane. Când un imperator sau un preşedinte sau ce-o fi pretinde să fie adorat în locul lui Dumnezeu este tot o „urâciune a pustiirii” pentru că numai Dumnezeu este dătător de viaţă, celelalte sunt sortite, mai devreme sau mai târziu, pustiirii.

4. Care a fost rolul Profetului Daniel în păstrarea conştiinţei mesianice a poporului evreu?

Daniel a avut totuşi o sarcină extraordinară în Babilon că a ţinut printre conaţionalii săi conştiinţa trează în Dumnezeul revelat. I-a îmbărbătat, i-a încurajat, i-a învăţat şi de aceea a fost numit pe drept cuvânt „profetul exilului babilonic” alături de mai tânărul său coleg Iezechiel, care îl şi laudă în scrierea sa; e vorba de capitolul 14, unde se zice: „Aţi auzit de înţelepciunea lui Daniel”.
El profeţeşte de timpul venirii Mântuitorului.
Este extrem de greu de interpretat textul, dar, practic, Duhul i-a descoperit cu aproximaţie perioada în care Mesia va veni. Şi face acolo nişte calcule: este vorba de binecunoscutul capitol 9, unde zice că s-a rugat îndelung, şi este foarte interesant aici de făcut sublinierea că Profetul Daniel a dat dovadă şi de o smerenie extraordinară în relaţie cu semenii săi şi cu Dumnezeu.
Doream să spun, de asemenea, că la capitolul 9 profetul se asociază păcatelor lumii în care trăia, în special a coreligionarilor săi. Mesajul pe care îl desprindem din tot acest capitol este să nu ne situăm niciodată pe o poziţie superioară: „S-a stricat lumea” – auzi vorbind pe mulţi, „S-a înrăit lumea, nu mai vrea Dumnezeu cu noi”. Nu spune că ne-am înrăit, ca Profetul, „Suntem răi, Doamne, merităm să fim pedepsiţi”.
Aici la acest capitol 9, de fapt, profetul a postit şi s-a rugat după ce citise Scriptura şi a aflat de la Ieremia că se cam încheiase perioada exilului. Dumnezeu le-a fixat un timp de penitenţă, 70 de ani. Dar a zis să nu-L întrebe pe Dumnezeu până ce nu se pregăteşte cu post, meditaţie şi rugăciune. Şi după post, zice: „Şi când ai început tu să te rogi, mi-a venit poruncă” – îi spune cineva, e vorba de Gavriil (eroul sau luptătorul lui Dumnezeu, sau împlinitorul voii lui Dumnezeu). I-a dat vestea şi i-a descoperit că au trecut într-adevăr 70 de ani cât a calculat că se cuvenea, conform descoperirii, dar zice: 70 de săptămâni sunt hotărâte pentru popor şi pentru cetatea Ierusalimului până ce se va ispăşi fărădelegea şi păcatul şi nelegiurea şi va veni dreptatea cea veşnică. Dreptatea cea veşnică a fost identificată de majoritatea gândirii patristice ca fiind Fiul lui Dumnezeu.
Zice „şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni”; s-au făcut de către exegeţi calcule: e vorba de 70 × 7 = 490 de ani vor mai trece de la Daniel, de la ieşirea poruncii de zidire a Ierusalimului până când va veni Cel Uns. Şi s-a putut determina că e vorba de refacerea sub Zorobabel a cetăţii Ierusalimului, nu a templului ca atare şi Mântuitorul a fost identificat ca împlinind, în timp, cuvântul vestit de Daniel.

5. Ştim că profetul Daniel a fost un tânăr virtuos într-o lume decăzută. Vedeţi vreun mesaj al acestui profet pentru tinerii de azi?

Nu ştiu cât a fost de decăzută lumea de atunci sau cât e acum. Spuneam adineauri că Daniel, spre deosebire de mulţi alţii, a conştientizat că avem un destin comun în păcat şi în pocăinţă. Deci, el se simţea culpabil în egală măsură cu poporul evreu din care făcea parte. Există un exeget catolic (Pierre Doubenois) care spune că suntem cu toţii responsabili de păcatele în care coboară sau a coborât lumea. Exemplul, însă, pentru tinerii de azi îl constituie Daniel împreună cu cei trei prieteni ai săi în următoarele: în primul rând, observaţia de către ei cu mare stricteţe a învăţăturilor strămoşeşti, a legilor vechi, care sunt bune; căci Mântuitorul a continuat legea pe care a dat-o iudeilor în primul testament, El a zis: „Am venit să împlinesc, nu să desfiinţez”. Apostolul Pavel în Epistola către Romani zice aşa: „Legea e sfântă şi dreaptă şi bună”. Sunt trei adjective care exprimă superlativul din punct de vedere spiritual. Noi trebuie să o păstrăm în ceea ce a rămas, evident, valabil pentru noi.
A doua idee, în legătură cu cei patru tineri care pot constitui modele pentru omul de astăzi, este că departe de casă, deşi erau la vârsta adolescenţei când păcatele şi pornirile trupeşti încep să-l asalteze pe tânăr, au respectat buna creştere de acasă, educaţia primită, fără să mai fie controlaţi. Când omul este controlat şi respectă legea, nu poţi să spui despre el că este educat, ci că e dresat. Când este singur, neverificat, necontrolat de nimeni, atunci discerni bine aurul de lut. Atunci îţi dai seama că într-adevăr este convins că aceasta este calea pe care trebuie să meargă. Pentru că mulţi tineri se pierd în marele oraşe, mai ales în faţa ofertelor de păcat, pe care din nefericire, lumea le pune din ce în ce mai pregnant în faţa tinerilor.
Vă mulţumim.

Interviu realizat de Bogdan Florea, student Teologie Pastorală